Decembrie…

Cantarea “cocosului”

Scandalul legat de aprovizionarea combinatului de aluminiu de la Slatina cu energie electrica ieftina a ajuns din nou la Cotroceni. Cum miza acestuia nu o reprezinta de fapt contractul dintre Alro si Hidroelectrica, ci lobby-ul facut de Elena Udrea in favoarea Alro, consumatorul roman de energie electrica este supus unei crase dezinformari.

Inainte ca motiunea de cenzura sa fie discutata in Parlament, opinia publica din Romania a fost bombardata sistematic de un sir de asa zise dezvaluiri privind contractele de energie.

In realitate, cu exceptia stenogramelor care il vizau pe sotul Elenei Udrea, Dorin Cocos, marile dezvaluiri nu au fost altceva decat o revenire asupra unor teme amplu dezbatute de presa in urma cu cativa ani si care, ce-i drept, au ramas si acuma in coada de peste.

Despre contractele cu energie electrica ieftina si-au dat cu parerea absolut toti neavenitii, fara ca vreun specialist din sectorul energetic sa fie consultat.

In fine, cum scopul scandalului viza un atac direct la adresa abominabilului de la Cotroceni, adevarata fata a relatiilor contractuale dintre Hidroelectrica si Alro Slatina a fost lasata intentionat la o parte.

Fara discutii, interventia lui Dorin Cocos in favoarea Alro, prin intermediul sotiei sale care la vremea respectiva era sefa cancelariei prezidentiale, este o noutate. Asta ne poate duce cu gandul la faptul ca domnul Cocos, un apropiat mai vechi al abominabilului de la Cotroceni, se poate sa fi avut si alte actiuni de lobby de genul celei amintite, lucru ce poate fi la un moment dat condamnabil.

Cu toate acestea, abominabilului de la Cotroceni, s-a abtinut de la orice comentarii, ceea ce ma duce cu gandul la scena biblica in care Isus il avertizeaza pe Petru ca urmeaza sa-l tradeze.

In Evanghelia dupa Marcu se spune ca, pe cand sedeau la masa si mancau, Isus a zis: “Adevarat va spun ca unul din voi, care mananca cu Mine, Ma va vinde.”.

Apoi, Mantuitorul i se adreseaza direct lui Petru, caruia ii spune: “Adevarat iti spun ca astazi, chiar in noaptea aceasta, inainte ca sa cante cocosul de doua ori, te vei lepada de Mine de trei ori.”. Asa s-a si intamplat in acea noapte de dinaintea rastignirii lui Isus.

Acum, nu stiu daca la un nou cantat al “Cocosului”, abominabilului de la Cotroceni, va gasi de cuviinta sa faca lumina in problema “baietilor destepti” din energie, mai ales ca tocmai el este acela care a sesizat pentru prima data puterea lor in societatea romaneasca (bineinteles, tot cu scopul de a trece veniturile pe la el, ca de, e patron).

Pana atunci insa, imi permit sa fac cateva precizari in privinta contractului dintre Alro si Hidroelectrica, precizari necesare in contextul in care pana acuma s-au spus cu deosebire numai minciuni.

In mod normal, orice guvern din lume care doreste sa aiba un producator de aluminiu, indiferent de natura proprietatii acestuia, este nevoit sa faca anumite concesii in privinta alimentarii cu energie electrica, din foarte multe motive.

Costul energiei electrice in productia de aluminiu acopera pana la 40% din totalul costurilor unui producator.

Pe de alta parte, la un consum de energie atat de mare, pentru orice furnizor, cum este cazul Hidroelectrica, un contract de asemenea anvergura este un mare avantaj. Nu intamplator, Alro Slatina a beneficiat de bonificatii la energie electrica (de 20% si 30%), inca de pe vremea guvernului Vacaroiu.

In momentul liberalizarii pietei de energie electrica, Alro s-a vazut nevoita sa caute alte modalitati de a-si procura energia electrica mai ieftin fata de pretul mediu al pietei, oferind in schimbul acestei facilitati plata in avans si mai ales in valuta.

Pe de alta parte, fiind un consumator de energie in banda, atat pe timp de zi cat si pe timp de noapte, Alro este un client dorit de orice mare producator de energie, avand si rolul extrem de important de factor de echilibru in sistemul energetic national.

Acestea sunt doar cateva din argumentele pe care Alro le foloseste atunci cand negociaza un contract. Toate bune pana aici, numai ca, in Romania, tranzactiile cu energie au intrat de cativa ani pe mana unor baieti (oricum, hoti, dar nu destepti), motiv pentru care Alro nu si-a putut negocia direct contractele.

Asa a putut sa apara un Cocos, dupa ce anterior am avut un Energy Holding, adevaratul beneficiar al energiei ieftine de la Hidroelectrica. Dar despre acesta din urma nu se mai spune nimic, pentru simplu fapt ca s-a retras de la Alro exact la momentul oportun.

Spatiul si timpul nu-mi permite sa intru pe larg in amanuntele afacerii respective, dar un lucru este cert: daca Alro cumpara energia de la Hidroelectrica pentru a o folosi in ciclul de productie nu putem vorbi in nici un caz de jaf, asa cum s-a afirmat pana acum.

In cazul in care Alro ar revinde aceasta energie, atunci, sigur, lucrurile iau o alta conotatie. Deocamdata nimeni nu poate demonstra acest lucru. Fara discutii, in contextul unei piete de energie bine reglementata si transparenta, Alro ar putea sa-si procure energia si de aici, pe langa contractele bilaterale pe care le are incheiate.

Cum la noi nimic nu functioneaza dupa regulile corecte ale pietei, sa nu ne surprinda ca cel mai mare consumator de curent din Romania recurge la intermediari pentru a-si asigura necesarul. In aceste conditii, intermediarul trebuie luat la intrebari, in nici un caz cumparatorul.

Daca ne intoarcem cu cativa ani in urma, la momentul deschiderii pietei de energie, vom avea cu siguranta si explicatiile pentru situatia in care s-a ajuns acum.

Ar trebui sa deslusim adevaratele substraturi ale contractelor pe care Hidroelectrica le-a incheiat cu Alro si alti 13 mari consumatori, pentru a intelege corect ce se intampla pe acest segment al economiei, incarcat de interese de la un capat la altul. Dar si faptul ca Hidroelectrica este obligata sa cumpere anual 1 TWh de electricitate de la Paroseni, unitate detinuta de Termoelectrica, la preturi reglementate care variaza intre 179 lei si 230 lei pe MWh, mult mai mari decat cele de pe piata de energie OPCOM, printr-un ordin al fostului ministru al Economiei Varujan Vosganian (un alt hot).

Ca punct de plecare situatia se clarifica, incepand cu rentabilitatea societatii (unde sunt bani e loc de furat).

In perioada ianuarie-septembrie 2010, Hidroelectrica a avut venituri de 2,53 miliarde lei, in crestere cu 38% fata de acelasi interval din 2009, cand au fost de 1,82 miliarde lei.

Pe de alta parte, cheltuielile companiei au crescut in primele noua luni din acest an cu 9,8%, de la 1,93 miliarde lei la 2,12 miliarde lei.

Totodata, Hidroelectrica a produs in primele noua luni 14,9 TWh de electricitate, in crestere cu 24% fata de 12 TWh de energie in aceeasi perioada de anul trecut.

Interesanta vaca de muls!

Legea talionului

Trebuiau sa se gandeasca inainte de a face rau ca se va aplica legea talionului, oriunde si oricand. Nimic nu ramane nepedepsit. Personal, o imbratisez, si nu sunt adeptul armistitiului, atunci cand raul este constient si cu buna stiinta realizat. Greseala (nu raul) este omeneasca (involuntara) si, implicit, mai dai o sansa.

Ce intelegem (sau ce inteleg) prin legea talionului?

Este binecunoscută de către cei care lecturează Biblia reacţia regelui David (1010-970 î.H.) faţă de regele Hanun al amoniţilor care prost sfătuit de slujitorii săi a dispus tăierea pe jumătate a bărbilor şi a hainelor ambasadorilor veniţi să exprime condoleanţe pentru moartea tatălui său. Exclusiv din această cauză regele David a pornit cu război împotriva amoniţilor pe care i-a înfrânt cumplit doar ca să spele onoarea trimişilor regali (II Samuel 10, 2-11). Pedepsele capitale erau de-a dreptul umilitoare. De menţionat că la poporul ales chiar şi în cazurile mai grave ce impuneau pedeapsa cu moartea, prin lapidare ori strangulare, din respect pentru persoana umană, celui considerat vinovat i se mai acorda întotdeauna o şansă, impunând instanţei să nu pronunţe o sentinţă capitală decât pe baza mărturiei a doi sau trei oameni, martori, iar sentinţele capitale să fie cât mai rare posibil. În comparaţie cu alte coduri de legi ale Antichităţii, la vechii perşi, spre exemplu, unele pedepse atentau direct la viaţa omului, dintre care amintim: aplicarea, pentru unele delicte, a nu mai puţin de 5 până la 200 de lovituri de bici. Totuşi numărul maxim de lovituri se administra celui care otrăvise câinele unui vecin, iar pentru uciderea involuntară a unui om, vinovatului i se aplicau câte 90 de lovituri, iar în cazul unui omicid voit se pedepsea întreaga familie a vinovatului. Nu puţine erau cazurile în care unele crime şi delicte se pedepseau cu mutilarea; scoaterea ochilor, însemnarea cu fierul roşu, iar pedepsele capitale erau şi ele de-a dreptul umilitoare constând în otrăvire, tragerea în ţeapă, răstignire, spânzurarea cu capul în jos, lapidarea, jupuirea pielii, strivirea capului, acoperirea cu cenuşă fierbinte, îngroparea de viu până la gât etc. Chiar şi celebrul Cod al regelui mesopotamiam Hamurabi (1792-1750 î.H.), nu de puţine ori, prevedea mutilarea persoanei prin tăierea unui membru al corpului, ori scoaterea ochilor. Acelaşi cod sumerian, spre exemplu, stipula, printre altele, că dacă un fiu îşi ridică mâna împotriva propriilor părinţi să i se amputeze ambele braţe.

La vechii evrei, deşi legea talionului zicea: Dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie (Exod 21, 23-25). Textul din cartea Levitic limitează interdicţia doar cu privire la aproapele, prin aceasta înţelegându-se doar cel de acelaşi neam şi credinţă: De va pricinui cineva vătămarea aproapelui său, aceluia să i se facă ceea ce a făcut şi el altuia: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său. Cine va ucide un dobitoc să-l înlocuiască, dar cine va ucide un om să fie pedepsit cu moartea (Leviticul 24, 19-21); Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească (Deut. 19, 21). Coroborată cu legea noahidă care prevedea cam acelaşi lucru când zice: Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om (Geneză 9, 6), legea talionului se adresa de fapt aşa-numitului răzbunător de sânge (goel hadam). Conform cutumei vremii, dar mai ales fiindcă nu existau încă instanţe de judecată oficiale acreditate cu împărţirea dreptăţii, la vechii semiţi, goelul (răzbunătorul sângelui) avea acreditarea din partea tribului sau a clanului pe care-l reprezenta să facă de îndată dreptate persoanei lezate. Totuşi exista şi un mare neajuns ce ţinea de înclinarea exagerată a omului spre răzbunare şi graba de a vărsa sânge, răzbunătorul nu mai cerceta circumstanţele în care s-a produs crima voluntară sau accidentală şi lovea fără milă pe autorul crimei. Urmarea firească era că un alt membru din familia celui ucis, chipurile pe drept, de către goel, de fapt tot un răzbunător al sângelui, ca unul care se considera răzbunătorul victimei, căuta să-l ucidă pe răzbunătorul sângelui celeilalte familii ori trib şi ca urmare crimele se ţineau lanţ creându-se un şir interminabil de răzbunări. Pentru a se stopa actele de răzbunare s-a dat legea talionului care însemna o restricţionare a răzbunării personale, dar mai ales scopul ei a fost acela de a nu mai permite să-i faci aproapelui un rău mai mare decât ţi-a făcut el. Aşadar prin acea lege nu s-a urmărit de fel încurajarea răzbunării întrucât Moise însuşi sugerase neaplicarea ei ad litteram. De fapt, legea însăşi în anumite circumstanţe, în locul unei pedepse fizice, recomanda o despăgubire materială din partea celui culpabil (Exod 21, 18 şi 26) şi acelaşi legiuitor îndeamnă insistent să se renunţe la răzbunare când zice: Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta …Să nu te răzbuni şi să nu ai ură împotriva fiilor poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Leviticul 19, 17). Cărţile sapienţiale vin şi ele cu noi lămuriri când adaugă: Nu spune precum a făcut aşa îi voi face şi eu lui, voi răsplăti omului după faptele lui (Proverbe 24, 29) şi niciodată să nu spui: Vreau să răsplătesc cu rău! Nădăjduieşte în Domnul şi El îţi va veni în ajutor (cap. 20, 22).

În concluzie, pentru evitarea escaladării violenţelor şi pentru a se evita atentarea la demnitatea persoanei, în cele mai multe cazuri, se încerca a se da pedepse compensatorii (2). N-ar fi totuşi exclus, aşa cum sugerează unii, ca legea talionului să fi avut în vedere şi descurajarea depunerii de mărturie mincinoasă deoarece contextul ar lăsa să se înţeleagă tipul de penalizare impus într-o astfel de situaţie, (3) alţii însă cred că, potrivit legii orale, textul în cauză ar face aluzie la o compensaţie financiară, adică să se facă răscumpărarea valorii unui ochi, prin aceasta înţelegându-se acoperirea integrală a prejudiciului suferit la care să se mai adauge toate cheltuielile aferente, respectiv acoperirea integrală a cheltuielilor medicale şi contravaloarea a ceea ce ar fi putut câştiga cel rănit.4 Aşadar, prin aplicarea legii talionului nu înseamnă incitare la permanentizarea violenţelor, ceea ce nu corespunde principiului biblic şi nici intenţiei legiuitorului fiindcă acesta a vrut de fapt să stopeze răzbunarea oarbă şi să-i dea omului dreptul de a se apăra ca să nu fie ucis orbeşte. O altă interpretare iudaică a legii talionului ar fi aceea că prin ea nu se urmărea excaladarea violenţelor şi a conflictelor interumane, ci dimpotrivă, stoparea acestora prin interdicţia de a-i face aproapelui tău un rău mai mare decât ţi-a făcut el. Ca un bun psiholog şi cunoscător al firii umane, legiuitorul ştia că omul a fost dintotdeauna pornit spre un exces de răzbunare. O atestă, printre altele, Lameh, descendentul criminalului Cain, care nu se sfieşte a-şi mărturisi faţă de soţiile sale, Ada şi Sela, setea însutită de răzbunare (Geneză 4, 23-24).

Tot legat de această lege şi în egală măsură de drepturile omului de a i se face judecată dreaptă, atunci când se impunea, ar fi şi interzicerea pedepsirii copiilor în locul părinţilor şi viceversa (Deut. 24, 16), pentru ca fiecare să fie responsabilizat pentru faptele proprii. Doar sufletul care păcătuieşte, zice profetul, acela va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi nici tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa (Iezechiel 18, 20).

India, fila de poveste…

India adaposteste milioane de zei si milioane de traditii, oglindind succesele si esecurile omenirii. E locul de bastina al unei civilizatii vechi de cinci milenii, care a desenat primele schite ale spiritualitatii si ale infinutului. De la Mahabharata la Bollywood si de la romanticul Taj Mahal la varfurile mandre ale Muntilor Himalaya, aceasta patrie a contrastelor si a exagerarilor te va surprinde prin diversitate, te va cuceri prin cultura si te va face mai atent la detalii.

Taj Mahal – emblema turistica a Indiei

Asezat de cei mai multi oameni pe lista locurilor pe care ar vrea sa le vada inainte de moarte, impunatorul Taj Majal e considerat a fi cel mai extravagant monument construit vreodata in numele iubirii. Milioane de turisti vin, in fiecare an, sa vada aceasta capodopera a arhitecturii, situata in nord-vestul Indiei, in orasul Agra, la aproape 200 km de Capitala.
Declaratie de dragoste sculptata in piatra, mausoleul a fost ridicat in prima parte a secolului XVII de imparatul Shah Jahan pentru cea de-a doua lui sotie, Mumtaz Mahal, de care era profund indragostit. Chiar inainte de a-si incredinta sufletul zeilor, printesa si-a rugat sotul sa-i construiasca un monument, pentru ca oamenii sa-si aminteasca de ea. Imparatul i-a promis ca ii va respecta aceasta ultima dorinta si ca va ii inalta o cladire cum nu s-a mai vazut.
La magistrala creatie, 20.000 de muncitori si 1.000 de elefanti au lucrat zi si noapte timp de 22 de ani. Multe dintre materialele folosite au fost aduse de la mii de kilometri departare: jadul si cristalele au fost transportate din China, turcoaza din Tibet, iar safirul din Sri Lanka, mausoleul fiind ornamentat, pe interior, cu 28 de tipuri de pietre pretioase si semipretioase. Marmura alba translucida a fost adusa, cu elefantii, din Rajasthan.
Odata ridicata constructia, imparatul Shah Jahan a luat o hotarare nemiloasa, ca sa se asigure ca nimeni nu va mai inalta vreodata un monument care ar putea fi comparat cu cel inchinat raposatei sale sotii: a ordonat decapitarea arhitectului principal, orbirea caligrafilor si taierea mainilor tuturor muncitorilor.
Dupa moartea imparatului, trupul acestuia a fost asezat langa cel al fostei sale sotii, in Taj Mahal.

Delhi – orasul distrus si construit de 11 ori

Legenda povesteste ca Delhi, cel mai mare oras din nordul Indiei, este si unul dintre cele mai vechi din lume, datand de acum peste 5.000 de ani. O parte a localitatii, cunoscuta sub numele de New Delhi si construita in secolul trecut, a fost desemnata, oficial, capitala. Ca sa explorezi orasul de la un capat la altul ai nevoie minim doua zile.
Cel mai impunator monument din Old Delhi este Fortareata Rosie (Lal Qila), botezata asa datorita blocurilor masive de piatra rosiatica din care a fost contruita la ordinul imparatului Shah Jahan, de numele caruia se leaga si Taj Mahal-ul. Pentru pasionatii de efecte speciale, aici are loc, in fiecare seara intre orele 19:30 si 21:00, in functie de anotimp, un spectacol grandios de sunet si lumina. Avand rol de simbol al natiunii, Fortareata Rosie este locul din care Prim-ministrul adreseaza un discurs poporului, in fiecare an, pe 15 august, data la care tara si-a castigat independenta fata de britanici.
Cel care i-a condus pe indieni spre infaptuirea acestui vis este Mahatma Gandhi, in cinstea caruia a fost ridicat Memorialul Raj Ghat, situat exact pe locul in care a fost incinerat filozoful. Monumentul are gravate in piatra ultimele cuvinte pe care se spune ca le-ar fi rostit liderul spiritual: „He Ram”, care se traduc prin „O, Doamne!”. La unul dintre capetele placii negre de marmura sade o lumanare care arde incontinuu, in memoria lui, eternitatea sufletului fiind ideea de baza a religiei hinduse, al carei adept era Gandhi.
Nu poti trece prin Delhi fara sa vezi Templul Baha’i Lotus, una dintre cele mai uimitoare constructii ridicate vreodata din beton. Daca il privesti de departe, ti se va parea ca seamana, ca design, cu Palatul Operei din Syndey. Vazuta de sus, cladirea arata ca un lotus cu 27 de petale, floarea nationala a Indiei.

Natura si sporturi extreme

Poti simti vibratia si incarcatura spirituala a acestor meleaguri plimbandu-te pe rau cu o barca traditionala, construita din bambus, sau strabatand rezervatiile calare pe un elefant, ca un maharajah.
Escalada, rafting, safari, mountain-bike… India este, de mii de ani, „tara tuturor posibilitatilor” pentru amatorii de adrenalina. Apele curgatoare din Muntii Himalaya sunt favoritele expertilor in rafting, in timp ce Rezervatia naturala de pe Raul Kabini, veritabila „tara a elefantilor”, e locul de suflet al celor care vor sa se aventureze in salbaticie.
Daca timpul iti permite, viziteaza si renumitele plaje din Goa, Devbagh sau Om. Relaxeaza-te si intinereste-ti organismul prin Ayurveda, medicina traditionala indiana.

Mumbai – Poarta spre India

Metropola plina de viata, traditie si cultura, Mumbai, numit in trecut Bombay, e cel mai populat oras al tarii, avand, potrivit estimarilor, intre 13 si 16 milioane de locuitori. Emblema orasului este Poarta Indiei, locul in care incep itinerariile celor mai multi turisti. Acest arc de 26 m inaltime, amplasat pe tarm, a fost construit, din bazalt, la inceputul secolului trecut, pentru a comemora vizita Regelui George V si a Reginei Maria.
Foarte aproape de Poarta Indiei e ancorat primul portavion al flotei nationale, transformat in Muzeul plutitor INS Vikrant. Ambarcatiunea poarta moto-ul: „Ii distrug complet pe cei care intraznesc sa se lupte cu mine” si a fost mandria localnicilor in Razboiul indo-pakistanez din 1971. Exista si un magazin care vinde suveniruri cu imaginea navei, pentru cei care doresc sa le impartaseasca si altora senzatia pe care au trait-o pasind pe acest muzeu de istorie plutitor.
Faima metropolei nu provine insa numai de trecutul ei. Oras cosmopolit si stralucitor, Mumbai-ul adaposteste si Bollywood-ul, locul in care se fac, in fiecare an, in jur de 1.000 de filme, chiar mai multe decat la Hollywood, „cetatea filmului” american. Cinematografele din India se lauda ca vand, anual, peste 4 miliarde de bilete.

Orasul Udaipur sau „Venetia estului”

Daca vrei sa-ti petreci luna de miere in India, atunci ia in calcul si posibilitatea de a trece prin Udaipur, cel mai romantic oras al tarii, o continua sursa de inspiratie pentru artisti din lumea intreaga. Localitatea se afla la 800 km nord de Mumbai. Daca ajungi aici, sa te plimbi cu o barca pe Lacul Pichola poate fi o alegere inspirata, mai ales daca iti programezi croaziera la apus.
Si cum dragostea trece prin stomac sau… portofel, in Udaipur se afla unul dintre cele mai scumpe temple ridicate vreodata, Jagdish. Cladit in secolul XVI, lacasul de cult ar fi costat 1,5 milioane de rupii. Creaturile mitice sau dansurile celeste gravate pe pereti sunt realizate cu o mare atentie la detalii. Acesta este si unul dintre motivele pentru care lucrarile de arta de aici sunt printre cele mai impresionante din India.

Jaipur – poate cel mai optimist oras de pe Terra

Pana si cei interesati doar de jumatatea goala a paharului vor vedea viata in roz cat timp se vor afla in Jaipur, pentru ca foarte multe cladiri sunt tencuite in aceasta culoare, incusiv Hawa Mahal sau Palatul Vanturilor, punctul-cheie al metropolei. Remarcabila constructie, ridicata acum mai bine de doua secole, face parte din Palatul Orasului. Inaltat intr-o perioada in care traditia le obliga pe doamnele de vita nobila sa isi acopere fata, Hawa Mahal, prin arhitectura lui, le permitea acestora sa observe imprejurimile fara a fi, ele insele, observate.
Vis-a-vis de palat se gaseste o vasta colectie de instrumente pentru observarea cerului, care aminteste de astronomul Sawai Jai Singh, cel din ordinul caruia a fost construit orasul.

Cea mai vasta bucatarie din lume

Cristofor Columb a descoperit America incercand sa gaseasca un drum mai scurt spre „tara condimentelor”, India. Sa iei masa aici e ca si cum ai participa la un festival al gusturilor! Localnicii pun mare pret pe curry, cardamon, scortisoara, coriandru, sofran, menta si petale de trandafir, in timp ce cannabisul este legal in mai multe regiuni ale tarii, unde e folosit chiar si in prajituri, in ciocolata sau in iaurt.
In meniul de baza al localnicilor se regasesc orezul, atta (faina integrala de grau) si lintea. Exista insa si mancare indiana de tip fast-food, „chaat”, o paine asemanatoare unei lipii, care se umple cu cartofi, linte si chutney, un sos condimentat.

Cand sa mergi in India si cat te costa?

Cea mai placuta perioada pentru a vizita India este din septembrie pana la jumatatea lunii februarie. In iunie spre exemplu, in centrul tarii, temperatura ajunge pana la 45 de grade Celsius.
India e o tara destul de ieftina. Cu cateva sute de rupii pe zi (aproximativ 3 euro) poti sa te cazezi la un hotel de 3-4 stele si sa mananci la un restaurant decent.

• Republica India este a saptea tara ca marime de pe glob (are 3,3 milioane kmp) si a doua ca populatie (1,12 miliarde locuitori). Mai multe organizatii mondiale estimeaza ca in maxim 20 de ani, India va deveni statul cu cea mai mare populatie, depasind China. Majoritatea oamenilor traiesc in mediul rural si multi sunt extrem de saraci.
• Cuprinde 28 de state si 7 teritorii unite. Cele mai mari state intrec in suprafata unele tari din Europa.
• Cu mai mult de un miliard de locuitori, India este considerata a fi cel mai populat stat democratic.
• 16 limbi oficiale se vorbesc aici. Foarte multi localnici stiu engleza la nivel conversational.
• Patru religii s-au nascut in India: Hinduismul (aleasa de 80% din locuitorii tarii), Budismul, Jainismul si Sikhismul.
• In moschei si in temple e obligatoriu sa te descalti. E semn de politete sa iti dai jos pantofii si atunci cand intri in casa cuiva.
• Tigrul este simbol national, fiind caracterizat de indieni drept un animal gratios, agil si puternic.
• Legenda Taj Mahal-ului apare in multe filme americane, printre care si serialul de succes Prison Break.

• Scriitorul si filozoful roman Mircea Eliade a calatorit in India si a scris apoi romanul Maitreyi. Versiunea franceza a cartii, La Nuit Bengali, ajunge sa fie ecranizata in 1988. In rolurile principale sunt cunoscutii actori: Hugh Grant, John Hurt si Soumitra Chatterjee.
• Romanticul Udaipur apare si intr-unul din filmele cu James Bond, „Octopussy”, care a avut premiera in 1983.
• Miresele se imbraca in rosu, in India. Nuntile sunt, de multe ori, aranjate. Desi zestrea a fost scoasa in afara legii, majoritatea familiilor tinerelor fete se simt in continuare obligate sa ofere cadouri de mare valoare. Miresele isi decoreaza fruntea cu o bindi (punct rosu), iar pe carare trag o linie rosie, simbol al casatoriei, al binecuvantarii si al protectiei.
• Pe unele semne de circulatie scrie, in engleza, „Speed thrills, but kills”, o rima care se traduce prin „Viteza incanta, dar ucide”.
• Zonele urbane sunt pline de praf, gunoaie si insecte, iar drumurile seamana, de multe ori, cu toaletele publice.
• Autobuzele intarzie frecvent chiar si mai bine de o ora, in timp ce trenurile pornesc din gari si cu cinci ore mai tarziu decat ar trebui.
• Locuitorii acestei tari au miscari de cap specifice pentru „da”, „bine” si „nu”, diferite de ale noastre.

Un gand pentru ei, un sfat…

Buna, dragii mei! Buna, Grigoriu! Imi cer scuzele de rigoare ca nu am mai postat nimic legat de Transelectrica. Sincer, motivul este ca sunt plecat pentru o perioada mai lunga cu ceva trebusoare. Am aruncat o privire pe comentariile tale, Grigoriu, in timp ce le postam. Un singur lucru m-a facut sa rad (si te citez, iarasi): “Chiar daca nu fac parte din sistem sunt o peroana cu notorietate si nu-mi risc viata pentru niste derbedei care sunt in stare de orice (atentie nu este o gluma).” Asta este parerea ta. Crede-ma ca sunt niste zdrente. Stiu foarte bine ce vorbesc. Oricum, chestiunile astea va privesc. Am incercat sa va ajut sa comunicati, sa va orientez catre luarea unor decizii sau adoptarea unor solutii, dar… Oricum, chestiunea cu “atentie nu e o gluma” m-a facut sa rad cu hohote si mi-a venit ideea unei analize a personajului cu coasa (in ceea ce ma priveste, lucrurile sau relatiile cu astfel de “derbedei” cum ii numesti tu, sunt extrem de clare si rapide).

In fata fenomenului pe cat de inevitabil, pe atat de tulburator al mortii – misterioasa incetare a vietii si trecerea intr-o alta stare despre care nu stia de fapt nimic, omul isi punea evident intrebari: ce se intampla cand mori? Ce se intampla dupa aceea? Unde se duce partea imateriala – sufletul? Si tot asa – intrebari existentiale dificile, tulburatoare, care agitau mintile oamenilor si ii nelinisteau permanent.

Atunci, pentru a imblanzi oarecum fenomenul mortii, pentru a-l apropia de intelegerea lor, au recurs la o metoda brevetata, testata de-a lungul timpului si cu eficienta demonstrata: personificarea. Si-au imaginat cum ar putea arata moartea si au portretizat-o; intr-un fel, au umanizat-o, reprezentand-o ca pe un om. Barbat sau femeie? In cultura occidentala anglo-saxona moderna, in mod curios, personajul cu coasa e… un tip. Este un personaj masculin, numele sau in engleza este The Grim Reaper. In schimb, in cultura populara romaneasca, moartea e “gandita” ca o femeie – “cea cu coasa”; sau, mai modern, doamna cu coasa.

Oricum, insa, reprezentarea ca schelet investmantat in negru si inarmat cu coasa este o imagine esentialmente crestina. Inainte de raspandirea crestinismului, oamenii de diverse religii isi reprezentau si ei moartea, in diferite feluri, si nu intotdeuna inspaimantatoare. La grecii antici, moartea era intruchipata de zeul Thanatos, reprezentat ca un barbat tanar si frumos. (Pentru vechii greci, idealul de frumusete era efebul. De vreme ce Moartea trebuie sa ne ia pe toti candva, de ce sa nu vina in chip de tanar chipes?) Purtand aripi si o torta stinsa, Thanatos ii insotea pe cei raposati spre lumea subpamanteana, taramul mortilor.

Altii prefereau femeile: in mitologia popoarelor nordice precrestine, Walkyriile (desen), femei frumoase si tinere, zburau, calari pe cai inaripati, deasupra campurilor de batalie, alegeau pe cei care urmau sa moara in lupta si ii insoteau in Walhalla, salasul ceresc al zeilor, peste care stapanea divinitatea suprema, Odin. Vitejii razboinici pieriti in batalie isi petreceau viata de dupa moarte benchetuind, in asteptarea zilei in care aveau sa ia parte la lupta apocaliptica Ragnarok, batalia sfarsitului lumii, un soi de Armaghedon in varianta precrestina. Si in alte culturi moartea e reprezentata ca o femeie. Femei razboinice, femei invaluite in lintolii albe, femei tinere si frumoase, femei batrane si urate, femei cu limba otravita… variantele abunda, e o diversitate de forme, de reprezentari, raspandita de la un cap la altul al lumii.

In alte culturi apare un Inger al Mortii (tablou), care ia sufletul celui muribund si il duce spre salasul de veci care i-a fost harazit. In religia islamica, traditional, Azrael este Ingerul Mortii (desi nu apare cu acesta denumire nicaieri in Coran); uneori, apare in povestiri ca o fiinta cu aspect infricosator, cu tot corpul acoperit de ochi si de limbi. In crestinism, in schimb, Ingerul Mortii era mai degraba un personaj cu infatisare umana normala, chiar agreabila, desi nu prea vesela; poate nu era chiar cea mai dorita prezenta, dar nici nu arata ca un monstru. Asta pana in secolul al XIV, cand, fata de grozavia a ceea ce s-a intamplat, Ingerul Mortii nu mai era indeajuns de infricosator ca sa personifice moartea. Era nevoie de cineva cu o infatisare mai potrivita pentru acesta functie.

Dupa o parere raspandita in randurile istoricilor, reprezentarea mortii sub forma unui schelet – simbol al descompunerii corpului – dateaza din Evul Mediu, mai precis din secolul al XVI-lea si se leaga de unul dintre cele mai inspaimantatoare fenomene care au marcat existenta oamenilor Europei in acele vremuri: ciuma. Epidemiile de ciuma, boala sosita din Orient odata cu intensificarea calatoriilor, a ajuns pe continentul nostru dimpreuna cu cu sobolanii care, originari si ei din Asia, i-au urmat pe oameni in calatoriile lor de intoarcere din Asia in Europa.

Bacteria care produce ciuma, Yersinia pestis, era transmisa la om de puricii care intepasera sobolani bolnavi de ciuma. Chestia asta o stim acum, dar, in urma cu 700 de ani, nimeni nu stia, evident, nimic despre bacterii si modul de transmitere a infectiilor bacteriene. Tot ceea ce stiau oamenii Evului Mediu este ca uneori izbucnea cate o molima cumplita, care secera mii de vieti in cateva saptamani. Nimic nu-i putea opri raspandirea – nici procesiunile, nici actele de pocainta, nici macar masurile drastice de izolare, care mergeau pana la zidirea in case, de vii, a celor bolnavi. Boala isi indeplinea opera de nimicire si apoi se stingea treptat, disparea…; pentru a reizbucni cativa ani ori cateva decenii mai tarziu, in alta parte de lume sau in cele pe care le mai vizitase deja.

Privelistea oferita de gramezile de cadavre care se descompuneau, raspandind un miros pestilential si dezvaluind structura osoasa a corpului, ii impresiona groaznic pe cei care avea nefericitul prilej de a o vedea. Asa s-a nascut, cred specialistii, reprezentarea mortii ca schelet: infatisarea ei este umana, dar portretul nu este cel al unui om viu, ci infatiseaza ceea ce mai ramane din om dupa trecerea prin poarta dintre lumi, prin transformarea enigmatica, neinteleasa si inspaimantatoare care desparte existenta de non-existenta.

Astfel de reprezentari apar in miniaturile manuscriselor, in fresce de pe peretii bisericilor, mai tarziu in tablouri pictate si in gravuri. Multe dintre aceste reprezentari infatiseaza Dansuri ale Mortii, un obicei medieval despre care se stie ca era practicat in Europa apuseana si care ar fi avut ca scop, sa zicem asa, pregatirea psihologica pentru moarte. Era o reamintire a ceea ce il astepta pe fiecare om. Memento mori. Poate ar putea fi privita si ca un soi de terapie, ce ajuta oamenii sa-si domine teama inevitabila in fata mortii care li se arata de pretutindeni si sa-si pastreze, astfel, in acea viata precara, traita sub amenintarea a zeci de boli mortale, echilibrul sufletesc.

De obicei, aceste “sedinte de terapie” aveau loc in cimitire si imbracau forma unor piese de teatru popular, o dramatizare a evenimentului intalnirii cu Moartea, reprezentata ca un schelet uman. Viitoarea victima cerea indurare, aducea argumente, explicand pentru ce crede ca Moartea ar trebui s-o crute… Dar nimic nu oprea Moartea sa-si indeplineasca misiunea: in cele din urma, aceasta isi lua victima cu ea. Traditii de acest fel i-au inspirat pe multi artisti, precum Hans Holbein sau Bernt Notke, care infatiseaza in lucrarile lor asemenea Dansuri Macabre, in care scheletele danseaza printre (si cu) oameni vii de toate varstele si de toate starile sociale, drept reamintire a faptului ca nimeni, absolut nimeni, nu poate scapa de moarte.

In reprezentarile medievale mai timpurii, scheletele nu au intotdeauna echipamentul modern standard – mantia neagra, coasa – ci apar purtand altfel de vesminte (sau nici un vesmant) si diverse arme: arbaleta, sulite, sageti. Cu timpul, insa, s-a impus arma devenita traditionala – coasa. Cu care moartea reteaza vietile.

Astazi, vesmantul traditional in care se infatiseaza moartea este o mantie ampla, neagra, cu gluga din care rasare, terifiant, “fata” craniului, cu dintii ranjiti. Negrul e de multa vreme, in Europa, o culoare a doliului; prin extensie – a mortii, asa ca draparea cu o pelerina neagra nu e surprinzatoare. Vesmantul amplu, care mai mult ascunde decat arata ceea ce se afla sub el, contribuie la atmosfera de mister, insufla sentimentul tainei si al terorii, al fricii de necunoscut.

Moartea mai poarta uneori si o clepsidra – simbolul curgerii timpului, al scurgerii vietii; odata cu caderea ultimului fir de nisip, Moartea are tot dreptul sa ridice coasa si … harsti! In unele opere de arta medievale se vede cum Moartea “trage cu coasa” prin multimea de oameni, reterzand firul existentei acestora, recoltandu-si “cota” de vieti. De ce coasa si nu alta arma ori unelata? Exista pareri care leaga coasa de preocuparile agricole dominante in vremurile medievale si de perceptia oamenilor asupra ciclurilor vitale ale fiintelor vii.

Coasa ar fi, astfel, inventia unei societati agrare, pentru care, inca din vremurile stravechi ale inceputurilor agriculturii, recoltarea semnifica moartea plantei cultivate, sfarsitul ciclului vital care incepuse odata cu germinarea semintei. (Cum societatea occidentala a depasit de mult faza agrara, e de mirare ca nu am produs pana acum o imagine noua a Mortii, inarmata cu cine stie ce arma moderna caracteristica epocii industriale sau post-industriale. Dar lucrurile de genul asta iau timp. Sau poate o sa ne intoarcem, mai curand decat credem, la o societate agrara).

Si, pentru a reaminti, consolator (?) ca moartea e doar sfarsitul unei etape, in reprezentarile artistice, alaturi de Moartea scheletica apare, cateodata, o femeie tanara si frumoasa, simbolizand Viata si reamintind tuturor legatura indestructibila dintre cele doua contrarii, moarte si viata: nici una nu poate fi definita, descrisa, fara a recurge la cealalta, deci nici una nu are sens fara cealalta. Ele exista, complementar si de nedespartit. Sau, cum spunea un autor antic: “Nimic nu poate fi vesnic odata ce s-a nascut.”

Cred ca un trandafir negru purtat de soapte… ar fi mai potrivit decat… agrara coasa…

Ne mai auzim!

China – scurt popas…

Drumul cu avionul pare interminabil. Mai intai pleci spre un oras din Europa pentru ca mai apoi sa iei avionul de China. Noi am plecat via Helsinki si alegerea a fost foarte buna. Jumbo-ul spre Beijing este imens. Inauntru gasesti confortul la care nu te astepti: spatiu suficient, display interactiv pe spatarul din fata ta, cu tot ce-ti doresti pentru o calatorie de 8 ore. Poti alege un film din multe categorii, poti asculta muzica sau poti incerca un joc utilizind telecomanda din maner. Ai doua camere cu imagine in timp real, una in fata, alta pe burta avionului.

Interesanta a fost trecerea fortata de la data de 15 la cea de 16, prinzind apusul si rasaritul intr-un interval scurt de numai jumatate de ora. Apusul a fost foarte spectaculos, cred ca a durat vreo 3 ore pentru ca avionul a zburat pe paralela 60, spre rasarit.

Beijing

De la aeroport spre hotel faci cam 1 ora, poate ceva mai mult. In aeroport am fost scanati cu detectoare de temperatura. Isteria gripei porcine a ajuns si in China si nu e de mirare ca autoritatile isi iau masuri de prevenire avand in vedere ca aglomerarile urbane pot raspandi virusul cum nu ne imaginam de rapid. Ghidul se prezinta “John”, dar il rugam sa-si spuna numele chinez. Zice ca e greu de pronuntat, dar diminutivul e simplu: Chan. Asadar cu un Chan in mare forma, gata sa ne prezinte minunatul Beijing, am purces la descoperirea Chinei.

Atmosfera din Beijing ne-a lovit direct in moalele capului si-n adincul plamanilor rasfatati cu aer mioritic. Temperatura e ca la noi, dar umezeala face ca aerul inspirat sa semene cu cel dintr-o sauna. Cerul e acoperit cu o pacla sau o ceata perpetua. Soarele nu se vede, iar cerul devine albastrui, din spusele ghidului, abia dupa o furtuna zdravana, care mai muta putin amestecul de ceata si noxe fixat peste orasul cu 16 milioane de suflete.

In China, ghidul poate fi extrem de util, dar se poate transforma intr-un individ nefolositor daca nu-i trasezi din timp obiectivele asa cum le vrei tu. Daca va duceti cu afaceri sau la o conferinta intr-un singur oras chinez, fara a fi nevoiti sa iesiti din respectivul oras, va sfatuiesc sa luati avionul si sa va rezervati o camera la un hotel cu brand international. E atat de simplu. Chiar daca taximetristii nu stiu engleza se descurca bine in hatisul oricarei metropole chineze, iar o simpla harta a obiectivului turistic sau a hotelului ii este suficienta pentru a va duce in siguranta la destinatie. Avand un regim controlat de agentie de stat, taximetristii sunt singurii intreprinzatori chinezi care nu incearca si nu pot sa te jacmaneasca. Un transfer de 1 ora cu taxiul costa 2,5-3 euro.

Lucrurile cu adevarat importante de vizitat in China se regasesc in Beijing sau in imprejurimi. Odata ajunsi in China, fixati-va ca obiectiv principal vizitarea Marelui Zid Chinezesc. Este pe buna dreptate considerat o minune a lumii antice. Aveti grija sa alegeti o zi “senina” pentru vizita Zidului, pentru ca altfel riscati ca vizibilitatea sa fie la cativa zeci de metri si astfel sa pierdeti panorama impresionanta cu zidul urcand si coborand pe crestele muntilor dimprejur. Daca sunteti amatori de chilipiruri, va sfatuiesc sa va faceti cumparaturile in Beijing, fara sa asteptati minunea paradisului shoppingului din Shanghai.

Intrarile la obiectivele mari turistice, cum ar fi Orasul Interzis sau Palatul Imperial de Vara sunt modice si e bine sa nu stati la coada pentru achizitia de bilete. Pur si simplu folositi-va de experienta romaneasca de a da din coate si de a sari randul. Acolo, acest lucru este religie. De altfel, “mica intelegere” romaneasca o vezi la tot pasul, dar mai ales in traficul incredibil din Beijing. Am aflat ca prioritatea o are masina mai mare, desi semnele indica linistite acelasi lucru ca la noi. Daca vrei sa traversezi strada, nu e musai sa treci pe zebra. Oricum nu vei fi bagat in seama de catre masini. Masinile ca masinile: le vezi si merg relativ incet, dar mare atentie la motociclete si biciclete. Pentru ele nu exista “rosu” la semafor. Surprinzator pentru un asa haos in trafic este ca soferii se respecta si se protejeaza foarte mult in timpul condusului. Am inteles ca datorita acestui fapt exista putine accidente.

Daca vreti sa mancati chinezeste, va sfatuiesc sa alegeti neaparat o seara la cel mai bun restaurant pe care l-am intalnit in China: Peking Duck Restaurant. Modul de pregatire al ratei este unul extraordinar, iar amalgamul de arome si sosuri te fac sa crezi ca vei alege mancarea chinezeasca pana la sfirsitul calatoriei.

Xian

La o saptamana, am luat trenul spre Xian. Gara este impresionanta prin dimensiuni si dotari. Ei bine, aici am realizat ca filozofia de viata a chinezilor este mult mai complexa si foarte greu de inteles de catre noi, europenii. Stand la una din cele 20-30 de cozi de intrare in gara am inteles ca haosul, generat de atata populatie stransa la un loc, functionaeaza cumva pe principiul existentei musuroiului de furnici. Nu este foarte important individul, aici primeaza comunitatea. Iar cu cat mai harnici indivizii cu atat mai buna structura musuroiului. Greu de inteles in societatea romaneasca, imposibil de aplicat aici, unde, pentru o simpla ocheada sau depasire fara semnalizare risti sa fii scuipat sau chiar batut. Acolo aceste mici aspecte nu conteaza. S-a trecut la nivelul superior. Sau nu…

Ghidul din Xian ne propune sa vizitam, in buna traditie a ghizilor chinezi, o fabricuta de nu-stiu-ce. Nu gasim deloc interesant sa ne fataim prin 45 de grade cu umezeala maxima pentru a vedea la lucru cateva chinezoaice harnice care lipesc placute de email. Feriti-va asadar de propunerile ghizilor de a vizita fabrici de jad, emailuri si alte cate si mai cate. Vizitati repede o fabricuta de jad si axati-va pe obiectivele mari. Cea mai importanta excursie din Xian este vizita soldatilor din lut, ingropati dinadins de primul mare imparat chinez, acum cateva mii de ani. Daca Orasul Interzis nu ne-a impresionat pentru ca e construit intr-o perioada in care in Europa se ridicau palate cu adevarat magistrale, soldatii sculptati de teracota te rascolesc prin puterea detaliului aratat.

Ciopliti acum 2300 de ani, de catre aproape 1 milion de lucratori, cei 8000 de soldati prezinta detalii incredibile, cum ar fi liniile si amprentele din palma. La nici 2 saptamini inainte sa-i fotografiem si noi, am inteles ca au mai fost scosi la lumina alti cativa zeci de soldati.

Shanghai

Dupa doua nopti petrecute in tren, am ajuns la destinatia finala, punctul nevralgic al Chinei: Shanghai. Ghidul, tot Chan il chema si pe el, ne astepta la peron. 9 dimineata, 35 de grade in termometru. Umezeala caracteristica paralelei 30. Prin aer zburau niste ganganii mari. Obisnuit deja cu inventiile chinezesti, m-am gindit ca sunt ceva jucarii de vanzare, lansate in aer de comerciantii abili. Chan imi spune ca sunt lacuste (erau mai mari ca libelulele noastre) si ca in traditia chineza prevestesc ploaia. Nimic mai amenintator pentru mine, care venisem sa observ eclipsa totala de Soare. Dar mai aveam 2 zile si ploaia putea sa treaca linistita pina atunci…

Chan incepe monologul punand probabil vesnica placa a ghidului “interesat” de turisti. Spune insa un lucru foarte adevarat. Zice ca Beijingul merita vazut pentru Marele Zid, Xianul pentru Armata de teracota, iar Shanghaiul pentru… oameni. Aveam intr-adevar sa constatam si sa simtim pe pielea noastra cum e sa te loveasca “valul”, multimea de oameni. Tot Chan ne-a spus ca desi populatia inregistrata de Shanghai e sub 20 de milioane, in momentul discutiei, nu mai putin de 30 de milioane de oameni respira acelasi aer, cu real-feel de 55 de grade C, din interiorul orasului, fara suburbii. Diferenta e data de turisti si de chinezi aflati in tranzit prin acest babilon.

Aici traficul e la fel de haotic ca cel din Beijing, dar parca sunt de 5 ori mai multe masini. Infrastructura Shanghaiului este incredibila. Zeci de poduri, tunele, sute de strazi cu 3-4 benzi pe sens, forteaza masinile sa se miste. Gatul ti se rupe uitandu-te dupa varfurile zgarie-norilor, iar gandirea ti se opreste in loc atunci cand auzi ca perioada de constructie a unui astfel de monstru nu depaseste 1 an de zile.

Trecem pe langa World Financial Center, turnul de 500 de metri din cartierul Pudong. Langa el, un santier. Il intreb pe Chan ce se mai construieste langa gigantul turn. Imi raspunde ca turnul cu pricina a fost depasit ca inaltime de alte cladiri din Asia si ca noul santier va ridica un zgarie-nori de peste 600 de metri, cu care China va recistiga suprematia asiatica. La anul e gata! Nonsalanta. Pasiune. Forta de munca. Asa se construieste orasul pe verticala.

Ultima zi in Shanghai am rezervat-o cumparaturilor. Imi aduc aminte ca la Istambul te simti pacalit daca vanzatorul nu-ti cedeaza 30-40% din pretul initial. Aici, daca nu esti atent, esti de-a dreptul furat, pentru ca negocierea iti poate aduce produsul si de 10 ori mai ieftin. Aveam un numar de telefon al unui tip descurcaret din Shanghai. Jerry pe numele “european”. L-am sunat si a venit sa ne ia de la hotel. Va mai aduceti aminte documentarul “Socanta Asie”, care a circulat pe caseta video inainte de ’89? Asa am trait noi periculos cu tipii astia care trebuiau sa ne duca in magazine ieftine cu produse originale. Cred ca daca-i ceream sa ne faca rost de un rinichi sau de o splina nu era o problema! Inghesuiti intr-o duba cu 3 asiatici parca abia iesiti din puscarie, am ajuns pe o strada unde 2 vidanje desfundau canalizarea. Putea ingrozitor, dar nu mai tare ca ce putea sa ni se intample noua. Magazinul avea de toate: D&G, Gucci, Prada, Boss, Rolex, Vuitton, Hermes. Ce mai! De toate. Evident ca erau falsuri si inca unele bine facute. Le tradau siglele si etichetele, care erau de proasta calitate, abia se vedea scrisul. Domnul Jerry negocia pentru noi, dar imediat mi-am dat seama ca de fapt negocia pentru el. Pentru niste fake-uri preturile erau exorbitante asa ca a trebuit sa cumparam cateva camasi ca sa scapam repede din capcana intinsa de asa-zisii ghizi in ale cumparaturilor.

Asadar, sfatul meu pentru shopping in Shanghai este sa nu va faceti iluzii. Puteti gasi, daca cutreierati sutele de Mall-uri, haine si electronice la preturi ceva mai mici decat la noi, dar in nici un caz la pret de chilipir. Chilipirurile se gasesc in magazine asemanatoare celui de la capatul Colentinei: celebrul en-gross Europa.

Sa ne abatem o vreme de la tumultul ingrozitor al metropolelor si sa pasim in locuri de basm, cu sate stravechi si drumuri de munte, coborand parca din negura timpurilor.

Muntii Portocalii, Huang Shan, situati la vreo 1.000 km vest de Shanghai, sunt un reper important in imagistica traditionala chineza. Creste ca niste lame de cutit; sunt acompaniate de vai adanci, unde ceata diminetii imbaiaza lucrurile in misterul inceputurilor. Geografic vorbind, masivul de granit este unul relativ scund, inaltimea maxima fiind atinsa pe Varful Florii de Lotus, la 1.873 de metri. Nici varfurile din jur nu au nume mai familiare europenilor: varful Marii de Jad, Varful Inceputului Credintei, Varful Norilor Purpurii, nume trimitand atat la contextul natural, cat si la dimensiunea mitica data de chinezi inaltimilor. Reveriei poetilor i-au luat locul azi hoarde de turisti, dispusi sa plateasca oricand 20 de euro pentru a petrece o zi in aerul pur al crestelor si a se bucura de imaginile unui apus sau ale unui rasarit de basm.

Considerata de unii grotesca, iar de altii maiestuoasa si salutara, interventia omului in destinul acestor munti nu poate fi trecuta lesne cu vederea: pentru protejarea mediului, dar si pentru a facilita un acces civilizat in zona, inginerii chinezi au transformat potecile in siruri neintrerupte de trepte si mai ales in nesfarsite balcoane ce traverseaza abisuri ametitoare.

In cea de-a doua zi am parcurs un traseu de 13 ore, in care portiuni amenajate recent si prevazute cu harti, balustrade de inox si puncte de popas au alternat cu pasaje unde vechile trepte, sapate direct in stanca, erau atat de abrupte, incat rucsacul ma impingea adeseori cu putere inspre abis. Controversata sau ba, pavarea acestor poteci cu dale de piatra contribuie la protectia solului, care altminteri ar fi luat in picioare anual de zeci de milioane de turisti. In provincia Anhui, exista doua repere importante ale calatoriei mele: la 150 de kilometri vest de Huang Shan, se afla satele istorice Xidi si Hongcun. Au intrat in patrimoniul UNESCO nu pentru cine stie ce evenimente marete din trecut, ci pentru ca sunt adevarate bastioane ale arhitecturii Tang si Song, perfect conservate.

Hutong-urile medievale sunt in continuare acoperite cu tigle ondulate, sprijinite unele pe altele si necimentate, exact cum pot fi vazute in spectaculoasele scene de lupta din Tigru si Dragon. Cel mai vechi dintre cele doua sate, Xidi, dateaza din secolul al XI-lea si m-a impresionat mai ales prin holurile sculptate in lemn negru. Sunt ceea ce noi am numi curti interioare si serveau odinioara ca loc de adunare a intregii familii pentru ceremonia ceaiului de seara si planificarea activitatilor de negot. La exterior, casele varuite in alb au forme neobisnuite, unghiurile parand a urmari mai degraba geometria strazilor decat regulile arhitecturii. O trasatura aparte o au portile: circulare, decupate in gardul compact gen zid, ele aduc mai degraba a intrari pentru hobbiti.

Cel de-al doilea sat vizitat, Hongcun, prezinta aceleasi hutong-uri traditionale, dispuse insa de-a lungul canalelor ce inconjoara satul sau la marginea lacului prezen¬tat in fotografia de deschidere a articolului. Pe langa droaia de turisti care impanzeste aleile inguste, sunt prezenti aici studenti la arhitectura si arte plastice, care isi tin desfasurate plansele si sevaletele de la rasarit pana la apus. Daca la asta adaugati vanzoleala fireasca a localnicilor, rezulta un tablou pitoresc si frenetic, in care arhitectura straveche, turismul si viata rurala iti dau intalnire cu arta.

Ultimul reper al acestui episod, dar si al calatoriei mele in China, se afla in provincia Guangxi, la granita cu Vietnamul, pe valea raului Li, ale carui maluri sunt strajuite de uriase turnuri de stanca. Yangtsuo e un loc preferat de turisti, care petrec nopti intregi la zecile de terase cu bere ieftina, intr-o atmosfera apropiata de cea a Kao San Road din Thailanda. Satele din jur sunt usor de explorat cu bicicleta: orinde te-ar purta rotile acesteia, vezi campuri intinse de orez, ziduri de piatra neagra, compacta si turnuri din piatra cu forme bizare si denumiri pe masura.

Chiar daca ma straduiesc sa ma tin departe de controversatele subiecte economice ale Chinei contemporane, nu pot sa nu pomenesc de pretul unui pahar de inghetata cumparata de undeva dintr-un satuc uitat de lume, pe valea raului Li: adusa cu masina frigorifica de la sute sau mii de kilometri distanta, depozitata corespunzator in frigider, incluzand in pret ambalajul, costurile de produc¬tie si profitul tuturor interme¬diarilor, inghetata cu pricina m-a costat… 10 eurocenti.

Pedaland mai departe in avalul raului Li, descoperi renumitele sate unde pestele este vanat cu ajutorul cormoranilor. La caderea serii, pescarii ies in larg insotiti de cate doua pasari pe ale caror gaturi au fixat inele metalice, menite sa previna inghitirea pestilor prinsi.
Daca in prezent, in contextul diminuarii fondului piscicol, aceasta forma de pescuit nu mai asigura nici macar subzistenta localnicilor, ineditul ei atrage turistii dornici de o partida nocturna de pescuit-vanatoare, eveniment incheiat cu un gratar la lumina tortelor.
Din Yangtsuo e foarte greu sa pleci: peisajele de vis concureaza puternic atmosfera de petrecere de pe strazi, iar timpul se scurge pe nesimtite. La fel cum s-a scurs si calatoria mea prin China, de-a lungul si de-a latul geografiei si istoriei ei.

Ne mai auzim!

Un colt de liniste: Auroville

Cei 1.500 de locuitori ai orasului indian Auroville traiesc in casute bizare pe care le-au construit singuri, gatesc cu ajutorul energiei solare si incearca sa dea un nou inteles conceptului de comunitate. Asezarea lor este un laborator, iar ei sunt pionierii evolutiei umane. In Auroville nu exista un sistem de legi, politie sau primar, viata este in intregime ecologica, iar televiziunea si discotecile lipsesc cu desavarsire.

Auroville este locul din care, cred multi, va porni regenerarea umanitatii. “Simt”, scria un filosof New-Age, “ca acest lucru va porni de jos, dintr-un loc mic, unde oamenii sunt capabili inca de coeziunea care sa-i faca sa aiba incredere unii in altii.” Inteleptul si charismaticul Sri Aurobindo a fost intemeietorul unui curent filosofic ce imbina sinuos hinduis­mul, neoplatonismul si invata­tu­rile yoga. Discipolul si succesorul lui Aurobindo, numit Mama, a lansat vizionarul experiment al orasului-nepe­re­che. El este cel care a avut revelatia faptului ca “lumea are nevoie de un loc unde oamenii sa poata trai departe de rivalitatile nationale, de con­ventiile sociale, de morala pervertita si de religiile vrajmase.”

Ideea era aceea a unui oras-model, a unei comunitati internationale “unde instinctele agresive, specific umane, sa fie canali­zate exclusiv pe fagasul eliminarii cauze­lor nefericirii, al depasirii slabiciunii si ignorantei; un loc in care nevoile spiri­tua­­le sa se situeze inaintea celor de satis­facere a pasiunilor.” Astfel a luat fiinta Auroville – Ora­sul Rasaritului, al carui nume deriva din cuvantul francez aurore (aurora, zori de zi). La ceremonia inaugurala, din februarie 1968, au fost prezenti presedin­tele Indiei si reprezentanti din 121 de state, care, intr-un gest simbolic al aspiratiei spre o lume unita, au turnat pamant din tarile de provenienta intr-o urna amplasata acum chiar in centrul orasului.

In Auroville, spre deosebire de orica­re alt loc din India, nu sunt cersetori. Orasul are un aer demn si o gratie neostentativa, iar accesul si purtarea sunt controlate strict – lucru ce reiese evident si din inscriptiile ce interzic fumatul, consumul de alcool, sexul si politica. Aerul este saturat de mirosul de tamaie arsa si de aroma florilor. In cen­tru se afla un sanctuar din marmura alba, inconjurat de un sofis­ticat aran­jament floral; este locul in care se odihnesc, spre a fi venerate, rama­sitele lui Sri Aurobindo si ale Mamei.

In atelierele in aer liber, mestesu­ga­rii orasului, invesmantati in sari-uri pastelate, tes, brodeaza sau modeleaza figurine de ceara. Bharat Nivas, complexul de receptie al orasului, ce gazduieste un centru de informare, birourile administrative, o librarie, un restaurant, un auditoriu si un magazin de suveniruri, este o magnifica opera arhitecturala realizata din structuri de sticla si beton. Acesta este pavilionul indian, primul dintr-un proiect de pavilioane nationale care vor deveni centre culturale unde-si vor desavarsi educatia copiii tarilor ce le vor fi construit.

In 1990 a fost rezervata o zona pentru construirea unui pavilion dedicat culturii tibetane si se pare ca, la ora actuala, Franta ia foarte serios in calcul optiunea construirii unui pavilion propriu. Populatia curenta din Auroville este de aproximativ 1.500 de rezidenti permanenti, reprezentanti a peste 31 de nationalitati, majoritatea indieni (31%) si francezi (20%). Planul original al orasului a urmat conturul unei spirale, alternand zone rezidentiale, culturale si industriale, intinse pe o suprafata de 12 km patrati si pregatite sa gazduiasca 50.000 de oameni.

Auroville este si o marturie a eforturilor uimitoare depuse pentru transformarea pamanturilor salbatice in campii cu iarba unduitoare si livezi roditoare. S-au construit baraje, rezer­voa­re de apa, terase si sisteme de irigatie. In cadrul celei mai mari ferme din zona, Aurogreen, sunt culturi – eco­lo­gice, fireste – de fasole, papaya, rosii, guava, lamai, nuci de cocos si alune. Diversitatea locuintelor e uimitoare: de la colibe din frunze de palmier sau din bambus, la cabane din lemn si la constructii futuriste din beton turnat.

Dintr-un total de 230 de case, peste 70 sunt dotate cu panouri fotovoltaice. Prin traditie, locuitorii din Auroville isi do­nea­za surplusurile de venit in contul unui fond de intrajutorare a comunitatii. In 1988, guvernul Indiei a creat Fundatia Auroville, iar astazi un comitet de sapte membri gestioneaza problemele administrative ale orasului, care a beneficiat, de-a lungul anilor, si de donatii UNESCO. In Auroville domneste peste tot autoritatea tacuta a sentimentelor si a sensibilitatii. Oamenii intra in legatura cu ei insisi pentru a se corecta, transfor­ma si perfectiona, misiunea lor fiind aceea de a aduce omenirea intr-un nou stadiu al evolutiei. Poate parea o utopie, dar Auroville exista deja de 41 de ani.

Tibet – scurta prezentare

Se spune ca Tibetul nu e pentru toata lumea. Acesta este poate si motivul pentru care mirajul sau persista de milenii, iar eu continuu sa ma intreb ce poate fi oare mai important: sa vii in acest taram de legenda pentru prima oara, ori sa redescoperi, dupa sapte ani de la prima vizita aici, un Tibet intact? Pe drumul sarii si al lanei, am traversat Tibetul de la est la vest, urmand traseul Lhasa-Gyantse-Shigatse-Latse-Nyalam-Tingri-Zangmu.

Indiferent de sezonul in care ajungi aici, faci primii pasi intr-o liniste absoluta, poate din pricina aerului rarefiat, pentru ca te afli la peste 4.500 de metri altitudine. Cu o populatie de doua milioane de locuitori si o suprafata de 500.000 de kilometri patrati, Tibetul este un spatiu care nu-si gaseste termen de comparatie decat, poate, cu Bolivia, supranumita Tibetul Americii de Sud.

Lantul himalayan pe care se sprijina Tibetul prezinta impresionante piscuri de peste 8.000 de metri, intre care faimoasele Chooyu, Chomolugma, Kanchengzonga, care, chiar si de la inaltimea la care te afli, te privesc de sus, distant. Podisul tibetan este arid si, cu cat te apropii de partea centrala a tarii, peisajul devine straniu, aproape nepamantean: munti care se erodeaza cu repeziciune, torente de pietre si aluviuni care se rostogolesc cu tunet la vale, morene de ghetari ce se topesc incredibil de repede, forturi care, pe vremuri, controlau comertul si aveau armate de paza, sate cu case din caramida si chirpici, ale caror porti de lemn sunt neobisnuit de frumos sculptate si colorate.

La 3.900 de metri altitudine, ma opresc langa grota unde un calugar Sangha s-a retras pentru a medita, dupa perioada de initiere petrecuta la manastirea Pangpoche. Zilnic, vreme de patru ani cat a durat prietenia lor, un Yeti i-a adus in austerul sau refugiu fructe de padure. Cand omul zapezii a murit de batranete, calugarul i-a pastrat scalpul si mana mumificata.

Himalaya creste. Varful Everest, care in 1953 era de 8.848 de metri, are acum 8.850. Citesc statisticile despre Everest la Institutul Himalayan din Katmandu.

Varful a fost escaladat de cele mai multe ori de catre alpinistii din Nepal. Un nepalez a inregistrat timpul-record de urcare pana in varf – 17 ore; tot un nepalez detine recordul la numarul de ascensiuni: 11; si iarasi un nepalez, in varsta de 16 ani, este campion la ascensiuni solitare. Dragi amintirii mele au ramas trecatorile – La, in tibetana -, situate la mai bine de 5.000 de metri altitudine. Marcarea lor cu steaguri pentru rugaciune le face de-a dreptul mistice. Aerul rarefiat concureaza si el la impresia pe care o naste peisajul: piscurile par uneori ca se apleaca amenintator, alteori ca te ridica spre ele.

Eternitatea este palpabila aici. Mai jos, in vai ocrotite, casele grupate strans si inconjurate de ziduri oglindesc viata tibetana de zi cu zi. Dependenta de natura ii face pe localnici puternici si viteji: datorita indemanarii si tenacitatii lor, terenurile aride au devenit mici ogoare si gradini. Peste tot vezi turme de capre si de vite pazite de pastori insotiti de magari salbatici, in timp ce caii pasc liberi. Animalul care s-a adaptat cel mai bine aici este iacul. La peste 4.000 de metri inaltime, unde pasc, iacii par niste pete mari si negre agatate de stanci.

Tibetanii folosesc toate produsele iacului: laptele si derivatele acestuia pentru mancare, lana pentru imbracaminte, pielea pentru confectionarea de ambarcatiuni, seul pentru fabricat lumanari si pentru intretinerea flacarii in lampile de ceremonial, oasele pentru sculptat. Tibetanii sunt, cred, cel mai religios popor din lume. Localnicii se roaga tinand in mana dreapta siraguri de margele sau invartind rotile de rugaciune pentru a alunga duhurile rele si pentru a cere o reincarnare mai buna.

Crengi de ienupar ard in case, in temple, in locuri publice, creand o atmosfera spirituala optima. Cand gresesc, tibetanii inalta rugaciuni de iertare, fac penitente sub forma de plecaciuni (uneori toata ziua) sau doneaza relicve.

Si acum va invit la o plimbare prin Tibet pe traseul pe care l-am parcurs eu, in urma cu cateva saptamani. De la Katmandu, capitala Nepalului, la Lhasa – orasul interzis -, am zburat cu un avion al unei companii chineze. Zborul trece pe deasupra lantului himalayan. Pentru cateva minute, Everestul isi scoate capul deasupra norilor si ne priveste.

Fereastra de vizibilitate este insa de scurta durata si aterizam curand la Gongkar, aeroportul din capitala Tibetului. Primul strain a intrat in Lhasa, in 1924, dupa o luna de tratative cu autoritatile, eu – in cateva ceasuri, dupa obtinerea unui permis acordat de catre Amabasada Chineza la Katmandu. Vizitez Potala, Jokhang, Barkhor, Drepung, Sera, Norbulinka. Potala este un edificiu monumental, inscris in patrimoniul universal al UNESCO, si simbolizeaza grandoarea secolului al XVII-lea tibetan.

Palatul insumeaza 13 etaje si 118 fatade; periodic, i se adauga corpuri noi, curti interioare, temple si sali de rugaciune, dar si sali de consiliu sau capele care gazduiesc ramasitele celor sapte Dalai Lama inmormantati aici. Jokhang – cel mai vechi templu sacru al tibetanilor, construit in anul 650 – gazduieste faimoasa statuie a lui Buddha-Jowo, despre care se spune ca s-a sculptat singura. Templul este loc de reculegere, de studiu, de conservare a religiei tibetane. In sala mare, se inalta statuia lui guru Rimpoche.

Pe un perete e zugravita o capra despre care legenda spune ca ar fi aparut brusc, in clipa cand statuia lui Jowo a fost adusa aici. Tot caprele ar fi ajutat si la asezarea temeliei templului, fapt care explica vechiul nume al Lhassei, Rassa – pamantul caprelor. Aici primesc esarfa alba de matase kata, in semn de politete. Si acum Barkhor, strada care inconjoara templul Jokhang. Vezi aici comercianti Kham, cu cizme inalte si cu cutite la brau, nomazi cu parul lung, imbracati in blana de oaie, calugari cu robe maro si portocalii, femei care invartesc roti de rugaciune, impodobite cu bijuterii de argint, turcoaz sau coral.

Parul lor e impletit in 108 suvite, egale ca numar cu al sutrelor – texte sfinte rostite de pelerini la colturi de strada. Totul aici se misca in directia acelor de ceasornic, de la stanga la dreapta, in fumul sacru rezultat din arderea ramurilor de ienupar. La Drepung, manastirea lui Tsong Khapa, aflu, dupa o cercetare atenta si dupa discutii cu calugarii, semnificatia celor opt simboluri tibetane: steagul – victoria asupra ignorantei; roata – unitatea lucrurilor; scoica – vorbirea, comunicarea; lotusul – puritatea; umbrela – protectia pe care o ofera credinta; pestele de aur – eliberarea spirituala; vasul sfant – initierea si comorile ascunse; nodul – caracterul iluzoriu al timpului.

Aceste insemne apar peste tot: in temple, in case, in in­stitutii administrative si de invatamant. Urmatoarea manastire pe care o vizitez, Sera, a fost candva cea mai mare scoala a budismului: aici locuiau in vremurile bune peste 6.000 de calugari, astazi sunt doar vreo 800. Cele patru adevaruri Dupa doua zile si jumatate de umblat prin Lhasa, aleg traseul care duce spre centrul Tibetului, Gyangtse.

Drumul urca, serpuit, de la 4.000 de metri spre primul pas-trecatoare, situat la altitudinea de 5.020 de metri. Trecatoarea are la baza partea terminala a unui mare si spectaculos ghetar. Las sub mine albastrul-verzui de peruzea al lacului Yamdrok. Pe parcursul calatoriei, iacii te intampina peste tot. Pasc linistiti, uitandu-se din cand in cand la trecatori. Dupa 250 de kilometri, la intrarea in podis, ma opresc in Gyangtse, un oras cu specific suta la suta tibetan. Vizitez chorten-ul Kumbun, construit in 1427, care are 72 de capele, asezate in sistem labirint.

Cele patru adevaruri pe care le enunta cartile din biblioteca de aici sunt valabile pentru toti oamenii din Tibet: existenta este marcata de suferinta; suferinta are la origine ignoranta; biruirea ignorantei aduce dupa sine dezlegarea de suferinta; existenta este Nirvana. Drumul de munte, cu serpentine spectaculoase, ma conduce prin alte doua trecatori, Kara si Komda, de 5.200, respectiv 5.000 de metri. Dupa inca 95 de kilometri, ajung la Shigatse, orasul lui Panchen Lama.

Fortareata Djong domina de pe deal orasul, iar manastirea Tashilumpo este un colegiu de logica si filosofie tibetana. Manastirea gazduieste o statuie a lui Maitreya inalta de 27 de metri. Protectorii lacasului au figuri asemanatoare celei a lui Buddha. Printre ei se numara Tsongkapa, marele reformator, care face parte din casta Bonetelor Galbene. Din aceeasi casta provine si Dalai Lama (Dalai Lama inseamna Ocean de Intelepciune). Dintre simbolurile tibetane, m-a interesat in mod deosebit mandala (esenta), o reprezentare geometrica a Cosmosului, semnificand ordinea si armonia.

Simbolul fundamental al budismului, similar ca importanta cu crucea pentru crestini, este chorten-ul. Initial monument funerar, folosit pentru depozitarea cenusii celor disparuti, chorten a devenit ulterior obiect de cult. El marcheaza locul unde a trait o zeitate, fiind la randu-i o reprezentare a Universului prin elementele lui fundamentale: pamantul, apa, focul si aerul. Podisul devine din ce in ce mai arid. Soseaua Prieteniei, construita de chinezi, ma duce, dupa inca 400 de kilometri, la Tingri.

Este zona care te apropie cel mai mult de piscurile himalayene Chooyu, Chomolugma si Manaslu. De la Tingri spre Rombuk, un drum de sase ore ma indreapta apoi spre tabara de unde pornesc majoritatea ascensiunilor pe Everest. Dupa ce trec prin ultimul pas, intru intr-un veritabil sanctuar himalayan. Zabovesc mult, nu-mi vine sa mai plec, desi frigul si vantul sunt teribile. Insa din ceasornicul tibetan timpul sederii mele aici s-a scurs in intregime.

Al doilea comentariu Grigoriu la postul “Opinii privind reorganizarea sistemului energetic: un dezastru?”

Comentariul 1:

Coautori sunt toti amaratii care se spetesc acolo jos in SEN pentru o coaja de paine amara. Sunt oameni cu 35-40 de ani de instalatii unii cu grupa II si care se duc acasa cu 1500 lei riscandu-si viata in buncarele de carbune sau in statii carora le-a expirat durata de viata acum 20-25 de ani. Tuturor le este frica sa vorbeasca sa nu-si piarda si acea paine amara. Sefii lor sunt niste imbuibati clienti de partid care umfla spagi colosale. Baicusi este un caz iesit din comun; un fost ofiter DIE reformat pentru incompetenta care isi bate joc de o companie strategica a statului si autoritatile competente stau si se uita cum se negociaza pe cea mai josnica taraba cine sa fie numit in locul acestui derbedeu infractor.
I-ai sfatuit pe oameni sa-si aleaga lider de sindicat cand ei nici macar nu au sindicat legal inregistrat. Toti sunt santajabili si chiar au fost ca sa taca. S-au depasit de mult limitele normalitatii si aparitia pierderilor a devenit o grava amenintare la adresa sigurantei economice a Romaniei. Sa ne raspunda DEN de cate ori s-a pierdut Scada in perioada 1989-2008 si de cate ori in 2009-2010 sau din 13 august pana azi ? Pe vremea lui Ceasca daca se pierdea o singura data Scada era destituit Ministrul si arestat “Baicusul”, iar acum nici macar Baicusi nu a fost clintit (!! pentru o pierdere nu pentru 7 !!!). Nici nu mai stim ce este mai grava iresponsabilitatea “Baicusilor” sau lasitatea angajatilor si guvernatilor celor care tolereaza o puzderie de gogomanii manageriale deosebit de grave. Tonul a fost dat acum 11 ani cand s-a distrus grupul 5 de la Rovinari si s-a musamalizat una din cele mai grave avarii cu pagube “oficiale” de peste 15 milioane USD “din vina partilor” (General Turbo, Energomontaj si Termoelectrica).
Daca maine cade SEN (asta iarna a fost la un pas!!) cine raspunde ? Baicusi ? NU pentru ca nu are studii de specialitate si oricum nu valoreaza nici cat o ceapa degerata! Atunci cine Videanu, Ariton, Stafie, ..? Poate … Voltaire cum spunea frumos un filozof ? Nu cu siguranta voi ca nu-i alungati cu pietre pe acesti parveniti prosti si obraznici!
Lucrurile sunt cu mult mai grave decat par.

Comentariul 2:

O peroana fizica nu poate fi coautor la un blog atat de amplu. Constructia unui concept intr-un astfel de “spirit” cu o filozofie proprie este ceva complicat unde ai nevoie de o echipa competenta, care chiar daca echipa a mai avut si unele mici scapari, este bunicica si foarte bine informata.
Ca si in cazul vostru, cred ca ati realizat ca “Grigoriu” este un pseudonim. Chiar daca nu fac parte din sistem sunt o peroana cu notorietate si nu-mi risc viata pentru niste derbedei care sunt in stare de orice (atentie nu este o gluma).
“Pseudonimul” a fost sugerat chiar de ei de la cazul Jimbolia. Baicusi raporteaza si se intalneste zilnic prin diverse cotloane cu acest mafiot (scuze securistul de la Viena) care conduce o intreaga retea. Ce nu reuseste nimeni sa inteleaga cum a ajuns acest individ -persoana fizica neautorizata sa paralizeze o intreaga aripa de partid si sa subjuge o companie strategica a statului roman unor interese de grup de tip mafiot, deoarece baietii acestia destepti nu sunt altceva decat o mafie a energiei. Ca sa raspundem la o intrebare cu ce il are la mana, raspunsul il gasim “in loja” unde se intalnesc cu Opris cu Gheorghiu, Gafita, Oprea, Buzo, DIP, Cuky Iri Jo si foarte multi altii care contribuie si se infrupta din acest jaf.
Vedem bine ca loja este deasupra intereselor partidelor. De foarte multi ani ei fac si desfac toate afacerile grase. Sa vedem insa rezultatul “alegerilor” deoarece au intervenit Lojele straine si au cerut sa se faca ordine pentru ca strica imaginea…
Sa nu uitam insa ca vine iarna, este o nevoie vitala de energie, iar “iarna nu-i ca vara” spunea un clasic in viata; nu intelege nimeni ce asteapta institutiile statului de drept …. ca sa opreasca aceasta prabusire evidenta.
A “scapat” Presedintele ceva acum vreo 10 zile la “Nasul” pe la miezul noptii ca la Transelectrica este vorba de infractiuni cu energie si atat. Este adevarat ca a aparut controlul. Controale au fost si vor mai fi, insa sa vedem daca gasesc ce trebuie sau iarasi se negociaza rezultatul la masa verde ca in alte zeci de cazuri.

Comentariu Grigoriu la postul “Opinii privind reorganizarea sistemului energetic: un dezastru?”

Se pare ca Grigoriu, incet, dar sigur, devine un co-autor al acestui blog, sectiunea soaptelor. Ma bucura acest lucru, deoarece, aveti nevoie de informatii, si nu subiective, ci obiective. Articolele lui (nu le mai putem numi comentarii) au fost intotdeauna clare, la obiect, concise, si de bun-simt. Ca atare, am luat decizia, ca in cazul in care comentariile trimise de el depasesc un spatiu mult prea mare pentru a mai putea fi astfel publicate, sper cu acceptul lui, sa le alcatuiesc in posturi, asigurand o mai buna citire a lor. Asadar:

“Reorganizarea in cele doua Companii incearca sa repare ceva din prostiile initiate de Jean Constantinescu in perioada 1997-2000. Vede oricine ca nu poate exista concurenta intre hidro termo si nuclear si din aceste motive se incearca o optimizare economica care sa scada costurile de productie si sa creasca valoarea de piata a activelor companiilor. Acest argument economic si logic “nu-l intelege” nici macar Fondul Proprietatea! Prin tot ce se face acum ne aliniem la organizarea companiilor occidentale care nu au facut prostiile de a “reorganiza” ceva ce era bine organizat. Toate tarile coaguleaza companiile. Se poate da coerenta eforturilor investitionale cerute de UE pentru dezvoltarea pietei de energie. Constantinescu apara erorile comise de el in fruntea CSR si a ANRE. Constantinescu a fost “absolvit” de cercetarea penala pentru favorizarea ABB si Siemens si in contrapartida a fost pus sa depuna plangere penala impotriva lotului Hidroelectrica. Pe cine reprezinta Constantinescu ? Asociatia pensionarilor, revista Energetica, pe el si atata. Este cea mai buna exemplificare a proverbului cu aruncatul pietrei in apa si cu o suta care muncesc sa o scoata.
In 1998-2000 Sindicatele s-au opus spargerii RENEL CONEL apoi au pus umarul sa sparga totul simtind gustul afacerilor, devenind chiar directori, iar acum cand risca sa piarda micile ciolane(de exemplu cititorii incasatori) brusc se opun. Unde este consecventa si moralitatea lor cand sigur angajatii nu au decat de castigat ?
Daca era un an secetos si hidro avea pierderi crede cineva ca mai indraznea Rosu sa deschida gura ? Sindicatul ar vrea sa dea tot profitul de anul acesta pe salarii! Sunt lideri iresponsabili incapabili sa vada mai departe de varful nasului lor. Sistemul energetic are nevoie de investitii nu de carpeli si sindicatele trebuie sa sustina aceasta politica ca sa aiba noi locuri de munca.”

Opinii privind reorganizarea sistemului energetic: un dezastru?

- Restructurarea a fost iniţiată de persoane influente din Gorj” (Ilie Roşu – Hidrosind)

- Noile companii vor fi funcţionale până la sfârşitul anului (Adriean Videanu – ministrul Economiei)
- „Actualul guvern vrea să distrugă sectorul de energie”(Jan Constantinescu –IRE Bucureşti)

Sindicatul Hidrosind, format din salariatii Hidroelectrica, nu este de acord cu strategia ministrului Economiei, Adriean Videanu, privind reorganizarea sistemului energetic românesc.
Într-o conferinţă de presă organizata vineri, 10 aprilie, 2009, preşedintele Federatiei Sindicale Hidrosind, Ilie Rosu a declarat :
„Această restructurare va amplifica problemele, nu le va soluţiona, iar preţurile energiei vor creşte. În doi-trei ani, companiile vor fi falimentare, iar din 2013 preţul energiei va mai creşte, cu 35-40 de euro/MW/oră, din cauza obligativităţii de conformare la normele de mediu.
S-ar putea sa existe si interese ascunse in spatele acestei restructurări. Si ni se pare nejustificata graba cu care se face regruparea producatorilor de energie electrică”.

Potrivit sindicalistului, prin reorganizare se doreste divizarea Hidroelectrica si privatizarea sucursalei Portile de Fier la un pret subevaluat: “Restructurare sistemului energetic presupune infiintarea a doua mari companii. Prima ar include sucursale Hidroelectrica, Portile de Fier I si II, precum si termocentralele de la Mintia, Paroşeni si Electrocentrale Bucuresti, iar cea de-a doua companie ar regrupa complexurile energetice Turceni, Rovinari si Craiova si restul sucursalelor Hidroelectrica.
Una dintre companii va avea sediul la Petroşani, iar cealaltă la Târgu-Jiu.
Se pune intrebarea daca aceste centrale sunt sau nu falimentare. In prezent, hidrocentralele de la Portile de Fier I si II sunt rentabile. Insa, spargand Hidroelectrica, banii destinatii investitiilor la Portile de Fier se vor duce catre termocentrale. Astfel, sucursala Portile de Fier ar putea deveni in timp nerentabila si ulterior sa fie scoasa la vanzare pentru un pret de nimic. Poate ca asta este tinta pana la urma”.

*Restructurare iniţiată de persoane influente din Gorj
Roşu a afirmat că restructurare a fost iniţiată de persoane din Gorj, cu influenţă asupra ministrului Videanu, dar nu a nominalizat pe nimeni, deşi a lăsat să se înţeleagă că Ionel Manţog, fostul director al CE Turceni şi fost consilier al ministrului Videanu, nu ar fi departe de acestă strategie.
Părerea ministrului Videanu în ceea ce-l priveşte pe Ionel Manţog este una mai mult decât bună, după cum se ştie, la vizita de săptămâna trecută în judeţul Gorj, ministrul declara:
“Manţog este un bun specialist pe care-l aştept în minister. Demisia lui Ionel Manţog din fruntea Complexului Energetic Turceni a fost un act personal, pentru care eu l-am admirat. Contez pe Ionel Manţog ca pe un specialist foarte bun, este un om cu viziune. Vă spun cu onestitate că Manţog cunoaşte foarte bine sistemul energetic din România. Este, de asemenea, un important membru al PD-L, un om politic puternic. Şi-ar putea găsi orice loc în cadrul Ministerului Economiei, oricând, dacă PD-L va avea nevoie de el. Este punctul meu de vedere şi cred că partidul are nevoie de Manţog”.

* Noile companii, funcţionale până la sfârşitul anului
Noile companiile de productie vor fi functionale la sfarsitului anului 2009, declara ministrul Economiei, Adriean Videanu, într-o conferinta de presa, la începutul săptămânii:
“Noua strategie care vizează restructurarea în productia de energie diferă fundamental de vechea restructurare a sistemului. Sunt trei principii de baza in realizarea ei, primul este valorificarea resurselor energetice de baza precum apa, uraniu, titei, carbune. Daca criza economica trece in trei, patru, cinci ani, criza energetica va ramane zeci de ani. Valorificarea resurselor este importanta pentru securitatea energetica a tarii”. Ministrul Videanu a menţionat ca restructurarea sistemului va fi prezentata în prima sedinţă a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii:
“Trebuie sa discutam cu fiecare producator de energie. Pana la sfarsitul saptamanii trecute am discutat cu reprezentantii companiilor Rovinari, Turceni, Craiova pentru a vedea opinia managerilor privind restructurarea acestui sistem. Restructurarea va fi prezentata in prima sedinta a CSAT, apoi va incepe o dezbatere publica pe aceasta tema”.

• Compania lui Tăricenu înlocuită cu mai multe
Dacă Guvernul Tăriceanu a iniţiat o singură companie energetică naţională, în componenţa căreia intrau complexurile energetice Turceni, Rovinari, Hidroelectrica şi Electrica, care însă a fost respinsă recent de parlament, noua guvernare doreste:
” Trebuie sa restructuram sectorul de productie de energie pentru a face una, doua sau patru companii nationale profitabile, care sa investeasca in valorificarea potentialului energetic al Romaniei”, declara ministrul Videanu într-o conferinţă de presă la Tg.Jiu, după ce a vizitat complexurile energetice Turceni, Rovinari si SNL Oltenia

* Jan Constantinescu:„Actualul guvern vrea să distrugă sectorul de energie”
Jean Constantinescu, preşedintele Institutului Naţional Român pentru Studiul Amenajării şi Folosirii Surselor de Energie (IRE), unul dintre cei mai vehemenţi critici ai „colosului lui Tăriceanu”, a declarat pentru EVZ că intenţia lui Videanu „ne face să cădem din lac în puţ”. „Actualul guvern vrea să dis trugă sectorul de energie. Ar fi clar o măsură antireformistă. O să se încalce toate normele UE”, a spus specialistul. Conform acestuia, reorganizarea sistemului în perioada de criză va fi un dezastru.

Alte comentarii:

Comentariul 1: Cine se pricepe cat decat la energie isi da seama din start de unde provine frustrarea celor de la hidrosind : in cazul unei hidrocentrale investitia e costisitoare, nu si exploatarea si intretinerea. Ei au doar o singura grija, sa dea Domnul ploaie, ca restul e simplu : descide vana – inchide vana. Pai cum sa le convina lor sa intre intr-o entitate cu productie mixta termo-hidro, asa cum e peste tot in UE, cand ei acum concureaza pe o piata comuna cu termo, avand pretul de productie al MW-ului de 10 lei, iar in termo, pretul de productie cel mai scazut e la Rovinari de 140 lei. Acum vedeti de ce isi permite hidroelectrica sa cumpere intr-un singur an zeci de masini de teren la pretul de peste 25 0000 E PE BUCATA?

Comentariul 2: Ma minunez cand vad ca exista persoane care cred in ce urmeaza sa intample. Nu constientizati ca tot ce va urma sa se intample este pentru a putea unii sa fure mai mult ca altii.
Uite de exemplu… lui Mantog nu-i mai ajunge… de cand cu Roxana Gureanu (Stoian) deja nu mai are limite in a fura.

Comentariul 3: Nu sunt un admirator al lui Videanu , dar sunt de acord cu formarea nu a doua companii energetice termo-hidro ci a mai multe , care sa aiba cheltuieli de productie apropiate pentru a putea concura de la egal la egal pe piata de energie. Normal ca cei de la hidro nu sunt de acord, si asta nu ca ar creste pretul , ci pentru ca pierd unele beneficii eventule,. dar sa vedem cat din energia hidro intra in consumul populatiei, aprox 1,8%, restul merge la baietii destepti. Asa ca Videanu are dreptatte, la acest punct.

Whispersrose: Interesante chestii, afirmatii slabe, dar un subiect extrem de interesant. O sa studiez. Ne mai auzim!

Globalizarea Romaniei: esec?

Cu ultimele derulari, este evident ca anuntata si cu osardie cantata revenire a economiei iese practic din peisajul acestui an, dovedind clar ca criza din Romania nu este, asa cum s-a incercat sa se acrediteze, vreo manifestare pasagera, venita din afara, ci are cauze interne profunde care ii dau dimensiunea de adancime si care o vor prelungi mult.

Este, in aceste conditii, total neavenita, prin omisiunile voite, insistenta unor economisti, inclusiv de la Banca Nationala, de a rezuma cazual legatura, devenita ombilicala, a Romaniei cu Vestul european doar la conditionarea temporala a crizei din cele doua spatii: aparuta mai tarziu, criza din Romania n-ar avea cum sa se incheie decat dupa cea din Vest!

Doar politiceste poate fi inteleasa o asemenea teza. Economiceste, nu!

Caci ascunde, prin omisiune, esenta problemei. Care, din punct de vedere economic, ar trebui spusa pe sleau.

Esenta legaturii, devenita cu adevarat ombilicala, a Romaniei cu Vestul european este aceea ca Vestul european a imprimat Romaniei, ca si altor catorva tari europene, un model economic care inevitabil – repetam, inevitabil – nu numai ca nu conducea tarile respective spre dezvoltare, dar le impingea, mai devreme sau mai tarziu, spre criza, indiferent daca intre timp se declansa sau nu o criza (oricum de alt tip) in insesi tarile vestice.

Sa fim expliciti. Vestul nu s-a oferit sa fie piata pentru Romania si alte tari estice, indeosebi cele din al doilea val de inglobare economica si financiara a Estului de catre Vest.

Aceasta ar fi presupus crearea unei economii reale in tarile respective, pe baza in principal de investitii directe. S-a adoptat o alta strategie de inglobare, considerata probabil mai eficienta si indeosebi mai rapida, pe baza unei insertii financiare masive in tarile din Est.

Banci vestice au fost trimise in Est, li s-au pus la dispozitie bani nelimitati de catre propriii actionari spre a crea, prin creditare aproape fara noima, consum pentru produsele din Vest.

Nu se stie exact ce s-a crezut ca se va obtine, intrucat Romania era o tara saraca, cu o slaba putere de cumparare, conditii in care transformarea ei intr-o piata de desfacere, si nu intr-un atelier de productie, era inevitabil sortita esecului mai devreme sau mai tarziu.

Transformarea intr-o piata de desfacere a unei tari sarace prin indatorarea ei nu poate duce decat la innamolire completa. Indatorarea poate oferi consum doar un timp. Dupa care totul se blocheaza. Acest deznodamant intarzie numai daca exista ceva de aspirat din tara vizata: resurse naturale sau active.

In Romania s-a blocat totul rapid din motive extrem de precise. Principalele resurse naturale si active fusesera deja instrainate inainte de marea ofensiva bancara vestica in Romania din 2004-2008.

Numai exodul masiv de forta de munca din Romania, declansat de ridicarea obligativitatii vizelor in spatiul Schengen, a mai oferit ceva oxigen, dar si-a epuizat curand resursele prin prabusirea remiterilor catre tara. Astfel, in 2009, a intervenit blocajul inevitabil.

Criza economica si financiara din Occident doar l-a precipitat. Nu intamplator, Occidentul a provocat blocajul intrerupand finantarea creditarii pentru consum in Romania. Bancile straine – vehiculul strategiei – au inceput sa dea din colt in colt.

Au ajuns, in mod penibil, sa faca presiuni pentru ca statul roman sa se imprumute el la FMI-UE pentru a le aduce finantarea de care fusesera private din partea chiar a mamelor lor. S-au repezit pe ceea ce pana atunci desconsiderasera: banul romanesc.

Au platit dobanzi pentru prima data remuneratorii la depozite. Au dat insa curand cu capul de pragul situat atat de jos al adevaratei prosperitati din Romania. Prag pe care ele insele il coborasera aproape de pamant prin indatorarea excesiva si cu mare viteza a romanilor.

Potentialii clienti ai bancilor s-au subtiat vazand cu ochii. Iar programul FMI, cerut romanilor pentru a-si reduce – vai! – tocmai consumul, reclama strangerea curelei si de catre stat, care a salvat de la faliment bancile in plin an de criza.

In caz ca te gandesti bine, ajungi sa te intrebi daca bancile straine insele stiu exact de ce mai stau prin Romania. Vreun alt motiv decat ca, dintr-o pozitie incomoda de captivitate, asteapta sa-si recupereze banii dati cu imprumut nu prea gasesti!

Te intrebi insa ce au realizat globalizatorii din acest esec al modelului economic impus Romaniei. Fara indoiala, niste profituri fabuloase pe termen scurt, dar mereu mai mici si fara perspective pe termen lung. Vorbim din punctul de vedere al globalizatorilor, caci, evident, la interesele globalizatului Romania nu se uita nimeni!

Alba-neagra pentru fraieri

Nu poate fi breaza moneda unei economii in dezastru! Iar daca este breaza, nu poate fi vorba decat de o anomalie! Si o anomalie, pe de o parte, nu poate fi decat pasagera si, pe de alta parte, nu poate fi decat costisitoare.

Extrem de costisitoare pentru economie in ansamblu, chiar daca serveste cuiva pe perioada, mai scurta sau mai lunga, cat dureaza! De peste doi ani, economia din Romania tot cade.

Leul, moneda acestei economii, se tine insa bat. Ba chiar sunt perioade in care se apreciaza in raport cu reperul ei! Anomalia este prea evidenta pentru a se incerca sa mai fie argumentata! Costul, desi camuflat, este imens!

Desigur, o devalorizare a leului, care ar pune de acord moneda cu starea economiei, ar cobori in euro nivelul de trai. Dar diminuarea ar fi naturala, corespunzand posibilitatilor concrete, in scadere, ale economiei.

Tinerea artificiala in chinga a cursului face ca scaderea nivelului de trai sa iasa la suprafata prin alta parte. Prin interventii guvernamentale nefericite, aceasta este dirijata spre scaderea in sine a salariilor si majorarea impozitelor.

Ambele sunt mult mai invazive si cu rezultate mult mai slabe pe linia ajustarii. De fapt, lucrurile in Romania stau cu mult mai rau. Necorelarea cursului monedei cu starea economiei exista de parca Romania ar avea drept moneda euro, si nu leul!

Toata ajustarea, cu adevarat necesara, este impinsa pe taramul fiscal-bugetar, fara a se folosi cele doua supape – cursul si inflatia – pe care tocmai neparticiparea la euro le ofera pentru a se depasi dificultatile. Nu intamplator, tensiunile din economie cresc si sunt canalizate spre scaderea economica in cerc vicios.

Aceasta blocheaza bugetul, ceea ce reclama noi constrangeri s.a.m.d… Se pare ca interese imense sunt in joc pentru a nu acomoda cumva cursul la starea economiei.

Un indiciu tulburator este ca mai multi (caci n-a fost doar unul!) din cercul Bancii Nationale au amenintat ca, daca statul n-ar fi pornit ajustarea fiscal-bugetara sau n-ar fi apelat la FMI, cursul ar fi ajuns la 6 lei pentru un euro! Inainte de toate, este aproape cert ca n-ar fi ajuns la un asemenea nivel! Dar, mai ales, poate ar fi de intrebat: si ce daca ar fi ajuns?!

Pe cine afecteaza o devalorizare a leului intr-atat incat este folosita asa ca un fel de sperietoare?! Pentru doua treimi din populatia Romaniei ca euro este 4,26 lei sau 6,24 lei nu reprezinta vreo diferenta. Pentru cei cu datorii in lei – firme sau indivizi – n-ar fi vreo problema.

Pentru platitorii de impozite – nici atat! Incasarile la bugetul de stat din taxe si impozite ar fi chiar accelerate, desi evident n-ar mai avea aceeasi semnificatie in euro. Alocatiile bugetare n-ar avea de suferit, desi – tot evident – semnificatia lor ar fi mai mica.

Dar nu tocmai acest lucru se urmareste: a reduce (efectiv) cheltuielile statului?! Daca ar fi sa plangem mediul de afaceri privat, sa spunem clar ca acesta ar fi in tema: cea mai mare parte a perioadei postdecembriste a functionat de fapt in conditiile devalorizarii continue a monedei nationale! Ar fi loviti exportatorii?! Dimpotriva, ar fi avantajati!

Ar fi loviti importatorii?! Desigur, si in mod sever. Tinand cont ca toti bogatii Romaniei sunt importatori, ar fi insa chiar atat de grav si nepotrivit?! Scumpirea importurilor ar da desigur un impuls inflatiei. Dar nu tocmai ajustarea puterii de cumparare la nivelul posibilitatilor economiei este urmarita?!

Cheltuielile cu dobanzile la datoria publica in lei ar cantari mult mai putin. Deficitul bugetar ar slabi. Remiterile catre tara de la romanii aflati la munca in strainatate, ca si eventualele investitii straine ar valora mai mult pe piata interna.

Ultimele ar putea fi chiar stimulate! Ar fi afectati, fara indoiala, platitorii de servicii contabilizate in euro (telefonie, utilitati publice), respectiv servicii monopolizate de companii straine.

Dar, vai!, pe cei nevoiasi aflati intr-o asemenea situatie – caci altora n-ar trebui sa le purtam de grija – nu-i costa cumva mai mult sa faca platile, chiar neafectate de devalorizarea leului, din niste castiguri salariale amputate?!

In mod clar, ar fi afectati cei cu rate in euro la banci. Si prin ei bancile insele. Nu avem insa a-i plange. Primii au fost avertizati sa nu ia credite in valuta.

Au facut-o pe riscul lor. Atunci, sa plateasca! Societatea nu are nici o obligatie de a-i proteja. Cat despre banci, sa fim seriosi. Nici o lacrima! In ce il priveste, statul, insa, mai mult ar castiga decat ar pierde pe ansamblu din devalorizarea leului!

Concluzia fara echivoc: mentinerea unui leu breaz, in contradictie cu starea economiei, protejeaza exact pe cine nu trebuie economic si pe cine nu merita social!

Joaca de-a investitorul in Romanica

Rezultatele de bilant contabil publicate de Ministerul Finantelor Publice au aratat ca de departe cea mai profitabila companie din Romania este una numita “American… ” si nu mai stiu cum, inscrisa la o adresa de oameni nevoiasi dintr-un sat din judetul Brasov, care a inregistrat, in plina criza, o cifra de afaceri de aproape 4 miliarde euro in echivalent si care a reusit performanta sa aiba un profit egal cu cifra de afaceri!

Si nu numai ca nu a platit nimic ca impozit pe profit, deoarece chipurile nu face decat sa colecteze in conturile sale dividende obtinute de la niste companii din alte tari (care, potrivit unor reglementari din Uniunea Europeana, nu ar putea fi taxate, caci ar insemna o dubla impunere), dar nu a platit nici macar vreun impozit in general pentru ca n-are de fapt nici un salariat!

Autoritatile se incurca in explicarea acestei minuni si, ce sa mai vorbim, in legatura cu instrumentarea interna si internationala a cazului.

Singura decizie a fost luata de Institutul National de Statistica de a nu include deocamdata minunea cu pricina in PIB, considerand-o de fapt o anomalie.

Dar nu se stie daca pana la urma ii va permite FMI sa ramana la decizia respectiva, caci este vorba de vreo 3% din PIB si, incluzand-o, s-ar putea arata chiar ca Romania a iesit din recesiune!

Nu este insa singura minune din Romania! Circa un miliard de euro cifra de afaceri realizeaza in Romania trei multinationale din domeniul comercializarii cerealelor.

Oficial, acestea exporta grau si porumb din Romania in reteaua lor comerciala internationala si aduc in Romania seminte si substante impotriva daunatorilor.

Dar multi le suspecteaza si de implicare in expedieri ca exporturi si reintoarceri ca importuri de cereale in scopuri evazioniste in plata TVA.

Performantele lor de profit net sunt exceptionale si pentru ca, pur si simplu, activitatea lor, constand mai mult intr-un du-te-vino de hartii, este derulata doar cu vreo 200 de angajati, impozitele pe forta de munca fiind absolut derizorii fata de cifra de afaceri.

Problema este ca, in materie de profit realizat prin ocupari derizorii de forta de munca la cifre de afaceri fabuloase, alti doi campioni straini in Romania sunt chiar cei mai mari investitori straini in productie in Romania, respectiv tocmai cei dati intotdeauna de exemplu pentru implicarea productiva in Romania, ce mai tura-vura, cei prezentati ca icoanele investitorilor straini: Renault si Nokia!

Caci, din pacate, prin productie alti investitori straini nu prea gasesti, ei misunand doar prin retail si sistemul financiar-bancar.

Ei, bine, sa se stie insa ca onor trustul Renault isi deruleaza afacerile din Romania spre strainatate si cele din strainatate spre Romania printr-un SRL care realizeaza o cifra de afaceri de aproape jumatate de miliard de euro cu un singur angajat!

Si sa se mai stie ca onor minunata companie Nokia, perla Clujului, obtine o cifra de afaceri anuala de peste un miliard de euro platind salarii de numai 22 milioane euro, cheltuielile cu forta de munca reprezentand doar 2% in cheltuielile totale.

Iata de ce a venit Nokia in Romania, acceptand si sa plateasca sute de milioane de euro daune Germaniei, de unde s-a relocat. Problema este cu ce se alege Romania din astfel de implicari ale capitalului strain. Evident, numai cu ponoase!

Nici nu s-ar putea altfel la asemenea rate fabuloase de profit pentru firmele straine si la asemenea rate derizorii de ocupare de catre ele a fortei de munca din Romania!

Calcule indirecte – caci, vai!, institutiile abilitate din Romania nu fac asemenea statistici ca nu cumva sa se supere stapanul! – arata ca, la nivel de ansamblu, capitalul strain realizeaza intre o treime si doua cincimi din cifra totala de afaceri a firmelor inscrise in Romania, ocupand insa numai 15-16% din forta de munca. Mai marea eficienta a capitalului strain este doar o fateta a problemei, si nu cea principala.

Cealalta fateta, de esenta, este ca 85% din ocuparea fortei de munca din Romania cade in sarcina jerpelitului capital autohton, care insa, in mod obiectiv, aspira si el la ceea ce vede la stapan. Nici nu-i de mirare ca lucrurile merg cum merg, adica din rau in mai rau!

Guvernanti hoti si incapabili, din 90 si pana in prezent!

Ipoteza – caci mai mult decat o ipoteza nu este – ca, de indata ce statul isi va pune ordine in ograda, taind si iar taind atat din investitii, cat si din alocatii salariale si sociale, se vor crea conditii ca economia sa treaca din nou pe crestere este cu totul nerealista. Dintr-un noian de motive!

In primul rand, nu statul se afla la originea principalelor dezechilibre din economie si este ilogic sa se creada ca, odata rezolvate problemele statului, depasirea respectivelor dezechilibre, care au ajuns sa blocheze economia, ar veni de la sine.

Dezechilibrele economice de profunzime care exista in Romania – dintre consum si productie, dintre importuri si exporturi -, precum si principalele vulnerabilitati externe, respectiv deficitul de cont curent si produsul in timp a acestuia care este datoria externa, nu sunt provocate pe fond de catre stat, ci de catre sectorul privat.

Si chiar daca statul prin taieri si lichideaza contributiile proprii la acestea, dezechilibrele vor ramane bine mersi!

Ba chiar vor spori, pentru ca, daca nu se actioneaza asupra cauzelor, ci doar alaturi de acestea, efectele vor recidiva.

In al doilea rand – si aici este cheia explicatiei - statul roman, in urma cedarii pozitiilor sale strategice din economie (de la controlul resurselor la banci), a ajuns prea mic si fara parghii pentru a prelua el in spinare principalele dezechilibre din economie spre a le solutiona.

Incercarea care se face acum de catre FMI si Banca Nationala de a-i arunca in carca guvernului rezolvarea acestor dezechilibre este lipsita nu numai de fair play, dar si de orice viziune economica, intrucat nu are acoperire economica si deci nu are nici o perspectiva de reusita.

Aceasta incercare, intreprinsa prin folosirea unui imprumut extern de 20 miliarde euro, imprumut-mamut pentru ca reprezinta jumatate din bugetul tarii, a dat rapid rezultate care complica pur si simplu spre nerezolvare lucrurile.

Cresterea datoriei externe s-a oprit pe componenta sectorului privat si stafeta acestei cresteri a fost preluata masiv de catre statul roman. Ce s-a rezolvat?! Statul a dat deja faliment. Poate asta s-a dorit! Atunci, daca este asa, artizanii acestei miscari merita felicitari.

Au obtinut totul rapid si fara sa se impiedice de ceva. Dar ce mai pot face in continuare?! Dezechilibrele de fond ale Romaniei au ramas toate intacte si impovareaza orice perspectiva si orice perceptie externa asupra Romaniei.

Iar datoria externa a tarii creste exact pe componenta ei de-acum falimentata, adica statul. Si, dupa ce din 2011 statul va fi impozitat generalizat pensiile, capacitatea sa de ajustare se va fi incheiat.

Mai mult nu va putea face statul, decat doar daca nu va mai plati pensii si salarii deloc! Capacitatea de ajustare a statului nu poate depasi 2-3% din PIB anual si asta maximum vreo 2-3 ani! Nu poti insa cu asa ceva rezolva ajustari necesare de 8-10% anual!

Este ceva gresit in capul celor care concep asemenea incompatibilitati. Pana acum statul a preluat anual ceva mai mult doar impingand o parte mereu mai mare pe imprumutul extern. Problema pentru anii urmatori este ca a devenit deja falimentar!

In al treilea rand, trebuie sa fie clar ca incercarea mentionata are loc pe seama contribuabilului si salariatului roman (caci acestia incaseaza efectele maririi impozitelor si scaderii salariilor), ceea ce arunca economia intr-un cerc vicios, creand conditii pentru comprimarea, si nu revenirea acesteia.

Incercarea ilogica de a pune statul sa preia dezechilibrele de fond ale economiei – generate de sectorul privat si, in parte substantiala, de capitalul strain – condamna economia la baltire: si nu pe un an si apoi eventual inca unul, ci pe ani si ani!

FMI – artizanul si instrumentul acestei absurditati – va mai inregistra insa o victorie in batalia sa inegala cu cei ce i se ofera carne de tun!

Oare, stau si ma intreb, de ce mai facem umbra pamantului, daca doar dam din gura?

Privatizare sau ocupare?

Am asistat de cativa ani la un proces – cu viteza cosmica la scara istorica la care ne referim – prin care piesa dupa piesa dintre cele forte ale axei majore a economiei au trecut din mainile statului roman in mainile capitalului strain.

Propovaduitorii externi si artizanii romani ai acestui proces i-au imprimat viteza cosmica de care vorbeam in numele a doua argumente:

1) asta-i tendinta acum, in epoca tocmai de aceea denumita a globalizarii;

2) statul, dupa cum s-a dovedit, este cel mai prost administrator si, ca atare, trebuie sa se retraga din economie, spre a lasa structurilor private sa imprime dinamism si eficienta.

Daca peste tot prin jur si aiurea, globalizarea ar fi inaintat cu pasi repezi si la fel in pasi repezi s-ar fi retras si statul din administrarea directa a economiei, procesul cu siguranta ar fi fost mai comestibil pentru cei ce, din naivitate sau din probitate profesionala, mai incercau sa-i testeze savoarea si continutul.

Problema era insa ca procesul cadea la teste din punctul de vedere al insesi argumentelor folosite de menestrelii sai.

1) Procesul nu prea era de “globalizare”, caci avea doar un sens: de la cei puternici spre cei slabi. Astfel, in cativa ani, Romania, unul dintre acestia din urma, a ajuns aproape complet “globalizata”, dar fara ca ea sa globalizeze pe cineva.

2) In timp ce ridicau osanale capitalului privat si cereau celor slabi sa abandoneze pozitiile statului in economie, “globalizatorii” mentineau, ba chiar isi intareau forta statului in economie, creand suspiciunea ca propovaduiesc piata libera si statul minimal doar pentru a-i dezarma, in fata propriei expansiuni, pe cei slabi sau mai putin dezvoltati.

Completa confuzie teoretica si suspiciunea practica totala au fost generate insa de faptul ca de departe cele mai importante piese din economie au fost cedate de statul roman, in numele virtutilor “privatizarii“, nu catre structuri private, ci catre structuri apartinand altor state (cum au fost Petrom catre OMV – companie austriaca de stat; Romtelecom catre OTE – companie greceasca de stat; Distrigaz Sud catre Gaz de France – companie franceza de stat; Electrica Muntenia sud, Electrica Banat, Electrica Dobrogea catre Enel – companie italiana de stat; Electrica Oltenia catre CEZ – companie ceha de stat).

In urma acestor false privatizari, nu s-au facut decat transferuri de proprietate de la statul roman la alte state prin care de fapt alte state si-au intarit pozitiile, in dauna statului roman care si-a slabit, pana la lichidare, pozitiile economice.

Desi devenise de mult cu totul si cu totul evident ca “privatizarea” si “globalizarea” sunt simple baliverne vanturate de cei puternici spre a-i supune si subjuga pe cei slabi - si acestora din urma nu le ramanea altceva decat sa-si planga soarta fie pentru ca s-au lasat prostiti, fie pentru ca n-au avut incotro – ceea ce insa s-a intamplat cand peste toti a venit criza financiara si economica cu adevarat globala a fost de natura sa starneasca mania celor slabi.

Resemnarea initiala se transforma inevitabil in manie. Si aceasta manie va tot coagula trecand de la neputinta actuala la revolta de maine. Caci ce s-a intamplat de fapt?

S-au aruncat la cos balivernele despre economia de piata libera si statul minimal si a fost scos de la naftalina pana mai ieri consideratul killer al concurentei libere - adica statul – si a fost pus sa preia problema in mana si sa salveze economia.

Atentie, economia proprie! Pentru ca de fapt si de fapt fiecare stat a avut grija doar de economia proprie. Sa fim precisi, doar de economia parohiata de capitalul national propriu! Nu in general de economia de pe teritoriul propriu, ci de cea controlata de capitalul national!

S-a vazut de la o posta ce minciuna gogonata este asta cu “globalizarea”! Fiecare jucator important a uitat de “globalizare” si s-a concentrat pe capitalul propriu: mari companii proprii din sectorul financiar-bancar sau chiar din sectorul industrial.

Nu are rost sa enumeram aici cum americanii si-au ajutat bancile americane, nemtii – pe cele germane, britanicii – pe cele britanice si, chiar si in cazul statelor mai mici, austriecii pe cele austriece, grecii pe cele grecesti etc., impotriva tuturor balivernelor despre “liberalizare” si “globalizare”.

Problema este ca “nationalismul economic” s-a manifestat si se manifesta intre “globalizatori”. Si, sa nu-i plangem! Au ei grija de ei insisi, dupa cum se si vede! Ce fac insa cei pe care i-au globalizat deja?! Poate si astia ar vrea sa dea dovada de niscai “nationalism economic”?

Dar, si sa nu vrea, trebuie insa sa ramana “internationalisti”, intrucat nu mai au cum sa fie nationalisti. Nu mai au aproape nimic national. Totul este deja la “globalizatori”! Acestia au putut fi nationalisti pentru ca mai au pe ce si cu ce!

Dar cei deja “globalizati” nu mai dispun de nimic important. Nici macar de bani pentru niscai nationalizari acolo, de prasila! Ce fac, cu alte cuvinte, cei care nu mai au stat. Acestia, chiar de-ar vrea, n-au cum sa se salveze. Pot lucrurile ramane asa?!

Istoria arata ca, in situatiile similare ca tipologie, lucrurile nu raman asa! Buba sparge intr-un fel!

De ce sa citesti sau nu presa romaneasca?

Jurnalistul în România este apreciat de publicul larg din punctul de vedere al imaginii, al vizibilităţii, iar nu după performanţa sa profesională.

Avem de aceea jurnalişti care sînt nominalizaţi în toate topurile şi jurnalişti anonimi, deşi de cele mai multe ori aceştia din urmă sînt adevăraţii profesionişti. Avem, altfel spus, jurnalişti “de top”, care nu fac decît să servească fără scrupule interesele oculte ale patronilor, dar avem şi jurnalişti care au refuzat şi refuză să îşi păteze numele şi profesia: această conduită a devenit pentru ei obstacolul de netrecut în a fi promovaţi în funcţii, în redacţiile ziarelor, posturilor de radio şi televiziune.
Ziaristul profesionist depune mărturie asupra realităţii. El nu îşi permite să depună mărturie mincinoasă în primul rînd în faţa conştiinţei sale, ceea ce presupune în acelaşi timp angajamentul şi respectul făţă de cei cărora li se adresează. În felul acesta, ziaristul profesionist dar fără eticheta de vedetă trăieşte următorul paradox: deşi este ataşat şi loial publicului său, acesta îl ignoră, îl consideră o simplă rotiţă în angrenajul produsului media pe care îl consumă.
Dimpotrivă, ziaristul vedetă, cel care manipulează publicul pentru a servi interesele patronului său este recunoscut, admirat şi nu de puţine ori elogiat de acel public. Ziaristul vedetă este acreditat de public pentru că are “curajul” să se tragă de mînecă cu personalităţile scenei politice, să acuze fără probe, să folosească cu nonşalanţă un limbaj familiar sau chiar agresiv.
Cei mai mulţi dintre comentatorii şi analiştii politici afişează la televiziuni o morgă de superioritate care ar trebui să fie supărătoare pentru actorii politici pe care îi iau la întrebări. Dar actorii politici de cele mai multe ori nu reacţionează datorită unei complicităţi care se perpetuează de mulţi ani. Şi ziariştii vedetă, şi politicienii ştiu că cei dintîi sînt “trimişii” publicului larg pe ecranele televizoarelor. Publicul larg se regăseşte în ei, ca şi cum aceştia ar fi purtătorii a mii şi mii de bileţele de la cei mulţi: nu doar cu întrebări, ci şi cu răspunsurile gata scrise, altele nefiind acceptate.
Oamenii vor să audă – desigur că nu generalizez – ceea ce cred că ştiu şi ei. Iar ziariştii vedetă despre care vorbeam, aceia aserviţi intereselor patronilor de presă, tocmai asta fac: îi lasă să creadă că împreună formează un cartel care slujeşte adevărul şi numai adevărul.

P.S.: Vreti nume de jurnalisti de”top” care nu au facut de-a lungul carierei decat sa-si serveasca interesele personale ridicand mingea la fileu unor persoane controversate? Doamne, ce lunga e lista! Vreti sa stiti cine a incurajat aceasta “deontologie” de presa? Va spun eu: toti cei care au avut puterea din 90 incoace. Inclusiv Basescu si camarila sa.

Licitatii tipic romanesti

1. Loteria anunta ca pt intabularea a cca 1000 de spatii aloca 4 milioane euro.

2. In caietul de sarcini se impune ca ofertantul sa aiba:

a) GPS cu 220 de canale!!!

b) scaner pentru a face modelul tridimensional al terenului.
Comentarii punctul a)

- Spatiile fiind constructii (parteruri de bloc in general),nici nu se poate folosi GPS. Oricine stie ca utilizarea unui GPS esteconditionata de cerinta de “cer deschis”. Prin urmare la ce foloseste GPS-ul?

- “220 de canale” inseamna in traducere ca poate comunica cu220 de sateliti simultan. Ori in Romania nu se pot recepta mai mult de10-15 sateliti (functie de ora). Si atunci de ce “220 de canale”???
Comentarii punctul b)

- Modelul 3D se face pentru terenuri. Ori in interiorul unuipunct e lucru Loto, ce sa reprezinti 3D? Biroul, scaunele, pe vanzatoare???

3. Loteria impune ca ofertantii sa se prezinte cu echipamentele mai sus amintite la sediul ei, unde “specialistii” lor sa le verifice (probabil”specialistii” care au facut caietul de sarcini).

4. Se depun mai multe oferte variind intre 1,2 milioane si peste 4 milioane EURO!.

Da, ai citit bine, una dintre oferte depaste bugetul anuntat. Si ce crezi? Tocmai aceasta (clasata pe ultimul loc, evident) este declarata castigatoare !

5. “Eliminarea indezirabililor”.

Ofertantii sunt “invitatii” printr-un fax trimis la ora 17(!!!) ca a doua zi la 8,30 sa se prezinte la sediu Loteriei pentru “verificarea”echipamentelor! Daca ne gandim la ora trimiterii fax-ului si la faptul ca unii dintre ofertanti isi au sediul la sute de km de Bucuresti este evidenta “buna credinta” a autoritatii contractante. Mai mult, logic vorbind, cine are echipamente (de orice fel) le are pentru a le utiliza, nu pentru expoziitii la Loterie. Prin urmare logic este sa-i oferi un timp de mobilizare a acestora.

6. De ce ?
a) Ofertantul “minunat” era singurul care indeplinea intocmai cele doua cerinte de la pct.2

b) Ofertantul nu este autorizat ANCPI (dar asta nu e important pentru Loterie!);

c) Ofertantul declarat castigator depaseste bugetul alocat achizitiei (deci trebuia automat exclus)

d) Ofertantul are “in spate” un domn COCOS. Simpla intamplare, desigur!

Anuntul licitatiei se gaseste pe http://www.e-licitatie.ro (numar anunt de participare: 96599 / 24.03.2010)

Traian Basescu – patronul de la Cotroceni

Traian Basescu patroneaza afacerea rachetelor

Uriasa operatiune frauduloasa a fost pusa la cale de doi iscusiti particulari, Tiberiu Urdareanu in Romania si Theodor Anescu in Franta, in complicitate cu trei ministri si un secretar de stat de la Aparare, respectiv: Mihai Stanisoara (Aparare), Radu Berceanu (Transporturi), Adriean Videanu (Industrii) si Aurel Ionel Lascu (Aparare). *Armata este pagubita de patru ori: i se vara pe gat arme de care nu are nevoie si care nu sunt prevazute in niciun capitol bugetar; pretul care urmeaza sa fie platit este umflat cu 80 milioane euro; este lovita industria de aparare; iar printr-o operatiune frauduloasa, care incalca legile internationale si legislatia interna, este evitata aplicarea offset-ului – adica intoarcerea, sub forma de investitii in industria de aparare, a cel putin 80 la suta din costuri – prejudiciul estimat fiind, astfel, de inca 300 milioane. *Cine se umple de bani pe seama Armatei si, implicit, pe seama sigurantei nationale?

Este momentul sa venim cu noi informatii si cu noi probe in afacerea scandaloasa a rachetelor cu raza mica si foarte mica de actiune. Ele urmau sa fie achizitionate de la societatea franceza MBDA, printr-un contract secret, in baza unei hotarari CSAT secrete si a unei Hotarari de Guvern secrete. Dupa declansarea scandalului, prin dezvaluirile succesive facute in ziarul “Bursa”, la Antena 3 si in ziarul “Ziua”, protagonistii au intrat in panica, in special Presedintele Traian Basescu, si au anulat afacerea tot printr-o Hotarare de Guvern secreta. Primul-ministru lindicul Emil Boc nu a fost decat un simplu executant. O papusa manuita de Basescu, Videanu, Berceanu si Stanisoara. Dar anularea, in aceasta forma, a afacerii cu rachete nu inseamna ca operatiunea nu se va derula. Se cauta cu disperare o solutie in care ilegalitatile sa nu mai sara atat de mult in ochi. Si tot de ocolire a procedurilor de offset. Pentru ca o parte din spaga s-a dat. Si s-a luat. Si unii bani au fost deja cheltuiti. Voi veni cu toate detaliile necesare. Dar nu inainte de a preciza ca nici extensiile acestei afaceri – respectiv proiectul de la Ghimbav, de crearea a unui service pentru elicopterele Puma si proiectul de la Brasov, de construire a unei fabrici pentru componente Airbus – nu sunt legale. Dimpotriva. Asa cum sunt concepute, urmeaza sa aduca prejudicii extrem de mari statului roman. Si voi demonstra, in cele ce urmeaza, de ce. In fine, se va vedea cum, prin intermediul unei alte operatiuni, care se cheama Grifon, ne intoarcem spectaculos si la faimoasa firma DESINTCO, care ii are drept actionari tocmai pe protagonistii contractelor cu statul legate de armament. Se va vedea ca Mircea Basescu nu a fost plasat acolo la intamplare. Si nici fiindca a dat el din coate sa se implice in afaceri legate de armament. Fratele lui, Traian, e cel care l-a impins. Iar proiectul Grifon Intelligence Concept, sistemul mobil destinat aplicatiilor militare cu implicarea minima a factorului uman, este o dovada elocventa in acest sens. Sa le luam pe rand.

Jaful rachetelor

Contractele atat de secrete si hotararile la fel de secrete ale CSAT-ului si Guvernului Romaniei incep sa iasa la lumina. Si, astfel, apare pe radar un important om de afaceri roman, Tiberiu Urdareanu, patronul firmei UTI. Gasim aceasta firma in o multime de afaceri cu statul, in special in zona securitatii si apararii. De la bun inceput, trebuie sa fac precizarea ca UTI nu produce nimic. Decat, cel mult, acte false de provenienta a unor componente importate, pe preturi mici din China si incorporate in alte produse, pe preturi mari, vezi Doamne din state NATO. Ei bine, domnul Tiberiu Urdareanu, beneficiind de relatii pe cat de solide, pe atat de interesate cu membri ai Guvernului si cu ministrul Apararii, este cel care a pus la cale, de la Bucuresti, afacerea rachetelor. Avandu-l in Franta drept partener pe Theodor Anescu. Contractul cu MBDA a fost semnat de statul roman nu cu firma franceza, cum ar fi fost normal, ci cu UTI. UTI a domnului Urdareanu. Acesta si-a creat o filiala in Franta. Filiala UTI din Franta a semnat un contract cu MBDA pentru achizitionarea, la un pret cu 80 milioane mai mare decat cel oficial, a sistemului SHORAD VISSHORAD, sistem de aparare care utilizeaza rachete cu raza de actiune scurta si foarte scurta. De fapt, poate lovi tinte situate la maximum 3.000 metri altitudine. Dupa care, UTI Franta a incheiat contractul cu Ministerul Apararii. De mare folos a fost colonelul Punguta – imi pare rau, acesta este numele lui – care lucreaza mai mult la sediul UTI – unde face caiete de sarcini pentru licitatiile pe care, invariabil, UTI le castiga in contractele cu Armata – decat la sediul MApN, unde are carte de munca. Acest Punguta este omul de legatura pe axa Urdareanu-Lascu, secretarul de la Aparare. De ce a fost nevoie ca UTI sa devina marele intermediar al afacerii cu rachete? De ce, daca ar fi avut nevoie de acest sistem militar, Armata nu l-a achizitionat direct de la MBDA? Raspunsul este simplu. Daca l-ar fi achizitionat direct, atunci pretul nu ar mai fi putut fi umflat cu 80 milioane euro. In plus, si aici apare una dintre cele mai grave chestiuni, in felul acesta a putut fi incalcata obligatia de a respecta procedura offset. Adica de a determina vanzatorul, in acest caz MBDA, sa intoarca cel putin 80 la suta din cei 400 milioane euro, cat costa sistemul de rachete plus mentenanta, sub forma unor investitii in industria noastra de aparare. Si, in plus, in felul acesta s-a creat premiza  ca si celelalte doua operatiuni conexe, service Ghimbav si Airbus Brasov, sa fie transformate in mismasuri. In furt la scara mare.

In 13 iunie, Parlamentul European si, in 19 iulie, Consiliul Uniunii Europene au dat publicitatii un act normativ care prevede obligatia statelor de a aplica intotdeauna regula offset-ului atunci cand se incheie contracte in domeniul apararii si securitatii. Aceasta lege, valabila in Uniunea Europeana, este automat obligatorie si in Romania, chiar daca Guvernul de la Bucuresti nu s-a grabit – si o sa vedem imediat de ce – sa ia vreo initiativa legislativa in acest sens. Nu intamplator, in urma cu cateva zile, am postat pe acest site articolul intitulat “Ce se ascunde in spatele ghilotinarii Agentiei romane de offset”. Inainte ca domnul Urdareanu si complicii sai sa puna la cale operatiunea rachetelor, era necesar ca offset-ul sa treaca in maini private, camuflate la ministerul controlat de Videanu. Voi plasa acest material in ultima parte a dezvaluirii pe care o fac azi. Oricum, a fost facuta o repetitie generala de mare anvergura in materie de incalcare a regulii offset-ului. Tot de catre UTI, ca intermediar. Din care a rezultat o paguba de sute de milioane de euro. Este vorba de contractul incheiat, tot pentru Armata, cu Martin Lockheed, privind furnizarea de radare GAP-FILLER. La celalalt capat al axei particularilor, Theodor Anescu, in prezent cetatean francez, care are o resedinta si in comuna Cornu, a indeplinit rolul de intermediar cu MBDA. Pentru a-i convinge pe demnitari sa intre in joc, Urdareanu a fost extrem de generos, invitandu-i, in aceasta vara, la vila sa de pe Coasta de Azur pe Adriean Videanu si Radu Berceanu. Lascu, la randul lui, impreuna cu Stanisoara, a serbat la Paris ziua de nastere a acestuia din urma (pe data de 11 iunie), timp de aproape o saptamana. Evident, impreuna cu sotiile, care cinci zile au facut generoase cumparaturi. Ambii, Lascu si Stanisoara, sunt din Turnu Severin, oras in care s-au imprietenit. De aceea, tot ce inseamna inzestrare trece prin mainile lui Lascu. Si tot in baza acestei prietenii si pentru a derula nestingheriti afaceri frauduloase, sub pretextul catorva arme furate din depozitul militar de al Ciorogarla, a fost decapitata intreaga conducere a Armatei si, in primul rand, a fost maturat generalul Croitoru, seful Statului Major al Aviatiei. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca sef al Marelui Stat Major, pentru prima data in istoria moderna a Romaniei, a fost uns un om reprezentand marina, arma cea mai putin dezvoltata la noi. Dar esential este ca Basescu are incredere in el.

Voi prezenta, in continuare, noi argumente care demonstreaza ca aceasta afacere a rachetelor este cap-coada paguboasa. Daca voi fi putin prea tehnic, le cer scuze cititorilor. Romania era proprietara unei licente Oerlikon Elvetia, parte a grupului J. Rheinmetall, pentru sistemul de artilerie antiaeriana jumelat 2×35 mm cu cadenta foarte mare de tragere. Sistemul creeaza o perdea de proiectile, prin care nu poate trece niciun avion sau racheta la mica altitudine. El bate pana la maximum 3.000 metri, deci are aceeasi bataie maxima ca si rachetele furnizate de MBDA. In dotarea Armatei Romane exista respectivul sistem dar nu intr-o cantitate suficienta. Iar licenta, este adevarat, nu e integrala. De la acelasi producator avem si sistemul mai sofisticat ghepard – masina blindata dotata cu tun si radar si care trage intr-o cadenta uriasa. Germania a livrat acest sistem Greciei si toata literatura de specialitate din lume s-a pus de acord ca Grecia are, in prezent, cel mai modern sistem de aparare de acest fel. Armata Romana are deja in dotare cel putin jumatate din ceea ce inseamna contractul care urma sa fie incheiat cu francezii. Asadar, sistemul francez se suprapune, in mod nefericit si pagubos, peste cele deja existente. Daca ar fi dorit sincer sa faca o afacere buna si sa achizitioneze un sistem de rachete cu raza mica si foarte mica de actiune, Romania ar fi putut sa o faca la un pret mult mai mic chiar decat cel platit de Grecia. Pentru ca deja dispuneam de doua sisteme.

Un element extrem de important pentru a intelege de ce, in aceasta chestiune a racheteleor cu raza mica si foarte mica de actiune, nu s-a prevazut, in programul de inarmare al Romaniei, niciun fel de buget, este precizarea care urmeaza. Razboiul impotriva Iugoslaviei, in special bombardarea Belgradului, a inchis definitiv un capitol al istoriei militare. Si a deschis un altul. La Belgrad s-a demonstrat ca acest sistem de aparare cu rachete cu raza mica si foarte mica de actiune nu mai este de actualitate. Incepand de la bombardarea Belgradului, s-a demonstrat – iar demonstratia a continuat in toate celelalte conflicte armate – ca avioanele multirol sunt suficient de bine dotate cu echipament militar, incat pot lansa, cu o precizie perfecta, munitie cu tinta selectiva cu mare precizie de la 12.000 metri altitudine. Sunt faimoasele rachete care se autoghideaza si isi lovesc tinta, patrunzand realmente pe fereastra. Este evident ca sistemul rachetelor cu raza mica si foarte mica de actiune nu mai poate fi utilizat eficient decat in situatii rarisime. Eventual, in razboaie de cartier. Cand vrei sa tragi printre blocuri.

Revenind la ingineria pusa la cale de Urdareanu, voi raspunde la intrebarea: cu ce bani putea Urdareanu sa cumpere sistemul SHORAD VISSHORAD francez, pentru ca apoi sa il vanda statului roman? Raspuns: cu banii statului roman. Dar cum? Simplu, pentru oamenii cu relatii sus-puse. El urma sa mearga la Ministerul de Finante si sa ia o garantie a statului roman pentru o finantare externa prin MBDA. Deci UTI era nici mai mult, nici mai putin decat un integrator al afacerii. Ce primea in schimb? O parte din “diferenta” colosala care ii ramanea dintre pretul real al sistemului si cel, mult mai mare, care urma sa fie platit, precum si “rasplata” pentru evitarea offset-ului. Si unde se duceau acesti bani? O parte ramanea la Urdareanu. Restul, cu siguranta zeci de milioane de euro, mergeau in niste buzunare. Particulare. Ale cui?

Pentru a intelege mai bine implicarea in aceasta murdarie a ministrilor Videanu, Berceanu, Stanisoara si a secretarului de la Aparare, Aurel Ionel Lascu, cu buna stiinta si binecuvantare a Presedintelui Traian Basescu, vom oferi cateva informatii, in capitolul urmator, despre afacerea Ghimbav.

Murdaria numita Ghimbav

Trebuie sa ne bucuram de cate ori aflam ca in Romania investesc societati de prestigiu din lume. Mai ales atunci cand asemenea investitii nu au un caracter speculativ, ci sunt destinate producerii unor bunuri. Iar cand marfa realizata inglobeaza tehnica de varf, trebuie sa ne bucuram cu atat mai mult. Pentru ca aici vor exista si in viitor cele mai mari si mai sigure profituri si, in plus, specializam forta de munca in domenii de varf. La prima vedere, proiectul, pus la cale de aceleasi personaje, al realizarii la Ghimbav a service-ului pentru elicopterele Puma este unul de acest fel. In realitate, avem de-a face cu o noua scamatorie din care statul roman pierde la greu. Pentru ca operatiunea pusa la cale de Urdareanu, cu sprijinul si complicitatea lui Videnu si cu contributia lui Radu Berceanu – ca sa nu mai vorbim de binecuvantarea lui Traian Basescu, pentru ca Stanisoara, ca ministru al Apararii, nu aproba nimic in domeniul militar fara binecuvantarea sefului de la Cotroceni – arata in felul urmator: statul roman ofera intreg terenul, toate cladirile si utilitatile necesare, plus 43 milioane euro. Francezii vin cu know-how-ul. Adica cu proiecte vizand modul in care decurge service-ul Puma. Nu a facut nimeni vreo evaluare a conceptului service elicoptere. Cine a facut studiul de fezabilitate si cum arata el? Ce profit va aduce Romaniei aceasta operatiune, din care grosul castigului il ia partea franceza? In cat timp va recupera Romania cei 40 milioane de euro? Si de ce si aceasta afacere trebuia facuta prin acelasi intermediar? Adica UTI? Adica Tiberiu Urdareanu? Sa fie o pura intamplare faptul ca Nicolae Banea, directorul fabricii de elicoptere de la Ghimnbav, a declarat public ca nu a fost consultat si nu stie nimic despre aceasta afacere? Si o alta intrebare grea: oare faptul ca Urdareanu a obtinut un teren din poligonul Armatei de la Mihai Bravu, ca sa-si construiasca un sediu, o fi parte a intelegerilor sale cu Stanisoara si Videanu? Sau contractul de securizare al tuturor unitatilor militare din Romania, pe care se pregateste sa-l castige, printr-o licitatie trucata cu caiet de sarcini cu dedicatie?

Proiectul Grifon

“Grifon Intelligence Concept este un sistem mobil destinat aplicatiile militare dar si operatiunilor civile de salvare care permite, cu implicarea minima a factorului uman, captarea unei imagini dintr-un camp de lupta sau dintr-o zona cu potential de risc ridicat, procesarea sa si actionarea in consecinta pentru combaterea adversarului sau pentru solutionarea eficienta a unei situatii de urgenta”. Asa era  prezentat, in 10 august, proiectul Grifon intr-un articol publicat de “Adevarul”. Articolul mai preciza ca  sistemul a fost realizat de firma SC Global Private Security Solutions SRL si ca ideea i-a apartinut patronului acesteia, Romeo Oita – deci cel care aparea in calitate de co-actionar la aceeasi firma cu Mircea Basescu: deja celebra Desincto. „M-a gandit la necesitatea unui sistem multifuncţional de intelligence, cu posibilităţi de extindere către domeniile security si defence (apărare). Am discutat cu experţi din diferite domenii de activitate, am închegat un grup de lucru şi apoi o echipă de proiect”, povestea Oita, citat in 10 august de ziarul “Adevarul” (http://www.adevarul.ro/articole/masina-soldatului-universal-conceputa-in-romania.html). “Grifon Intelligence Concept a fost realizat în România. Este vorba despre un parteneriat public-privat realizat între firme din industria de apărare privată şi Ministerul Economiei prin Direcţia Generală pentru Industria de Apărare şi Probleme Speciale“, a mai explicat Romeo Oita. Din articolul din “Adevarul” mai aflam cateva lucruri interesante. Printre initiatorii proiectului s-a mai numarat un co-actionar la Desincto: Cristian Geamanu. Acesta a preluat conducerea activitatii de marketing. Datorită experienţei îndelungate în domeniul achiziţiilor pentru apărare a fost cooptat la conducerea si dezvoltarea proiectului si numit uletrior director de proiect general-maior in rezerva Ion-Eftimie Sandu. Deja deloc suprinzator, si acesta este unul dintre co-actionarii Desincto. La fel de putin suprinzator este si faptul ca “Naval Defence Exhibition”, organizata cu mare fast la Constanta de catre acelasi grup select care activa la Desincto , a avut drept piesa forte Grifon Intelligence Concept, care s-a si lansat oficial cu aceasta ocazie. „Grifon vrea sa sublinieze si sa probeze necesitatea si posibilitatea de integrare in tara a diferitelor subsisteme si sa demonstreze tehnologic beneficiul unei abordari diferite a provocarilor privind protectia infrastructurii critice. Sistemul propune o platforma multifunctionala, terestra sau navala, mobila de interventie pentru operatiuni de lupta nonconventionala si activitati civile, inclusiv operatiuni cu grad ridicat de pericol”, a declarat la expozitie Romeo Oita. Astfel, arata un articol scris pe aceasta tema de “Q-magazine”, beneficiarii acestui sistem pot fi si Prefecturile, Consiliile Judetene, Inspectoratele pentru situatii de urgenta, autoritatile vamale sau Politia, intrucat sistemul si-a dovedit eficienta si in operatiuni de salvare sau de rezolvare a unor situatii critice, dar si companiile care administreaza campuri petrolifere sau centrale electrice (http://www.qmagazine.ro/articole/3747/Dobrogea-capitala-industriei-mondiale-de-aparare.html). La sfaristul expozitiei, Ion Eftimie Sandu declara pentru publicatia “Cuget Liber” ca proiectul Grifon a fost un succes, reusindu-se chiar semnarea unui contract cu o frima americana. „Vineri, reprezentantul românesc al sistemului, GPSS, a semnat un contract cu firma americană EPS pentru elaborarea proiectului Grifon în domeniul naval. Sistemul a fost primit foarte bine atât de cei din domeniul militar de apărare, cât şi cei implicaţi în domeniul de security”, a explicat el. Precizand ca “„Nu ne-am propus să concurăm cu marile puteri din industrie”, generalul in retragere arata ca “Ideea este să le dai firmelor implicate în securitatea infrastructurii, instrumente la îndemână. Sistemul Grifon poate fi folosit într-o arie largă, de la paza litoralului, a şcolilor, barajelor, drumurilor, la misiuni mai periculoase, precum incendiile. Sistemul poate estima cum şi unde se va extinde un incendiu mai mare, în funcţie de vânt şi, astfel, poate fi evitată o eventuală catastrofă. Acesta este viitorul. Este foarte important că produsul este românesc şi, astfel, ne putem face auziţi şi noi pe piaţa de profil” (http://www.cugetliber.ro/1250456400/articol/45893/romanii-si-americanii-au-semnat-un-contract-pentru-elaborarea-proiectului-grifon/)

Un articol publicat in 22 august in cotidianul “Gandul” semnala insa anumite neconcordatnte. Dupa cum se arata in articol, site-ul http://www.gpss-grifon.ro/site.swf, care prezintă conceptul Grifon, precizează că este dezvoltat de o serie de experţi în domeniul privat. Începând din luna mai, firma GPSS SRL a încheiat acorduri de confidenţialitate şi contracte cadru de subcontractare cu mai multe firme pentru diferite componente ale conceptului Grifon Intelligence. Principalele firme româneşti participante la dezvoltarea conceptului sunt, potrivit sursei citate, Uzina Mecanică Bucureşti ca integrator final platformă, M Car Trading SRL, Electro Optic Components SRL, Interactive Systems and Business Consulting, Micronix Plus SRL, Stimpex SA, Danirom Company SRL, ELPROF SA. Dintre companiile străine care participă la dezvoltarea proiectului se numără compania israeliană ELBIT Systems şi EPS. In 21 august, Romeo Oita declara pentru Mediafax ca, în numele companiei GPSS, la care este acţionar, a cedat gratis firmei ROMARM know-how-ul pentru conceptul Grifon, urmând ca dacă statul român va vinde acest concept lui să-i revină o redevenţă de 10 procente. „Eu am cedat know-how-ul pentru Grifon către ROMARM- Uzina Mecanică de Tancuri Bucureşti, care să fie integratorul ideii. Practic statul s-a erijat în proprietar (…) Dacă statul român îl va vinde, eu am dreptul la o redevenţă de 10%””, a spus Oiţă, care a adăugat că cedarea s-a făcut gratis. Intr-un comunicat oficial, MApN a precizat insa ca nu a încheiat niciun contract privind proiectul Grifon, că nu există firme intermediare care să acorde consultanţă sau să faciliteze încheierea contractului pentru modernizarea fregatelor, iar participarea ministerului la expoziţia navală de la Constanţa a fost gratuită (http://www.gandul.info/news/afacerea-grifon-cum-sa-dai-ceva-gratis-si-sa-primesti-10-4792217).

Povestea proiectului Grifon si a initiatorului sau, Romeo Oita, este prezentata insa dintr-un unghi extrem de interesant si savuros de jurnalista Sorina Matei, pe blogul acesteia: “Afacerea vietii lui presupun ca se numea Grifon. Ce e Grifon Intelligence Concept? Un vehicul inteligent ce poate fi folosit atat in domeniul civil cat si in cel militar, ce poate deveni un nucleu, o celula, de prelucrare a informatiilor de la sol, aer si apa. Minunatia este interoperabila cu sistemele NATO si Oita voia sa vanda „masina soldatului universal” Armatei Romane. Cu un pret intre 200 si 800 de mii de euro, in functie de dotari. Cam scump, cam scump… Numai ca n-a durat mult. Si lui Oita i-a venit alta idee. Smecheras de meserie, s-a gandit cu cine sa mai faca o combinatie din care sa castige… Si …a intrat in afaceri cu Cazacu. Oita a cedat gratis conceptul Grifon Romarmului, iar daca statul ii vinde conceptul mai departe, el..Oita..castiga 10%. Misto, nu? Va intrebati cum de a creat firma lui Oita un asemenea concept? Cu putin ajutor…De fapt, cu mai mult. A avut o echipa de baieti destepti, prieteni cu spate greu si asa a reusit sa faca si un parteneriat public-privat intre firma lui si Ministerul Economiei. Da, Ministerul Economiei de la noi din tara. Directia Generala pentru Industria de Aparare si Probleme Speciale…va suna cunoscut? Director al proiectului Grifon a devenit subit generalul maior in rezerva, doctor inginer ( ce-mi place asta) Sandu Ion Eftimie” (http://sorinamatei.blogspot.com/2009/08/ce-nu-s-prea-spus.html).

O legatura intre proiectul Grifon si Cazacu a fost sugerata chiar de acesta, in perioada in care se mai afla inca in fruntea Directia Generala pentru Industria de Aparare si Probleme Speciale din cadrul Ministerului Economiei. Cazacu sublinia intr-o declaratie oferita postului de televiziune Realitatea TV ca  prezenţa fiicei sale în rândurile acţionariatului Desintco, cea in care aparea si Mircea Basescu, nu l-a pus în conflict de interese. El mai spunea ca Romeo Oita si Cristi Geamanu sunt niste oameni inimosi. Potrivit lui Cazacu, cei doi inimosi “au venit şi am luat în calcul ideea de a identifica noi oportunităţi de afaceri pe această piaţă”. Exista insa o problema: “Eu le-am spus că funcţia mea este incompatibilă”. Cum insa nu exista probleme care sa nu aiba si solutii, “atunci ne-am gândit să facem ceva care să nu fie în contradicţie cu ceea ce fac eu şi de aceea aţi văzut că şi sfera de activitate este de consultanţă”. Dupa cum subliniaza inca odata Cazacu in cadrul aceleiasi declaratii, “intenţia era să meargă în zone care să nu fie conflict de interese cu activitatea pe care eu o fac”. A aparut insa o chestiune sensibila: Oiţă şi Geamănu intenţionau să extindă activitatea firmei în domenii care l-ar fi pus în conflict de interese printr-un contract legat de proiectul Griffon. Din această cauză, Cazacu le-a cerut celor doi să întreprindă demersurile necesare pentru scoaterea din rândul acţionarilor a fiicei sale, Maria Cazacu. “Va ieşi din această firmă cu momentul săptămâna viitoare (…) Este o problemă de deontologie. Mă cunosc atât de mulţi oameni încât nu-mi permit ca fiica mea să facă …”, a balmajit el (http://stiri.rol.ro/content/view/398591/8/).

Un scandal cat Palatul Cotroceni

Dezvaluirea pe care ziarul “Ziua” a facut-o, sub titlul ”Am blocat o hemoragie de 80 milioane euro”, este un nou semnal ca, in Romania, au loc acte de coruptie la nivel inalt.  El sta la baza recentului conflict diplomatic intre Romania si Olanda. Oficialitatile olandeze, semnaland ca in Romania coruptia a fost escaladata. Si nu intamplator.

In esenta, ziarul “Ziua” a descoperit ca, in urma unui aranjament politic intre Traian Basescu si Nicolas Sarkozy, Armata Romana, printr-o decizie CSAT si o Hotarare de Guvern secreta – S588/13 mai 2009 – urma sa achizitioneze de la o firma din Franta, fara niciun fel de licitatie sau concurs de oferte, rachete SHORAD in valoare de 250 milioane euro. In timp ce, pe piata armelor, acest sistem integrat costa doar 170 milioane euro. Reporterul de investigatii Doru Dragomir si-a derulat cercetarile la Bucuresti, in timp ce acelasi lucru l-a facut, la nivelul Uniunii Europene, Cristian Unteanu, corespondentul ziarului “Ziua” la Bruxelles. Traian Basescu, Emil Boc si Mihai Stanisoara, care sunt principalii artizani ai acestei operatii, s-au speriat, astfel incat, in 26 august 2009, a fost emisa o noua Hotarare secreta de Guvern, S962, care a abrogat-o pe prima. Afacerea a cazut in urma unor investigatii jurnalistice. Si, am lipsa de modestie sa afirm ca, a mai intervenit un element. Cu doua zile inainte, pe 24 august, SRS a declansat scandalul “Mircea Basescu implicat intr-o afacere terorista. Acoperita de presedinte”. Si, de cand SRS a postat pe site propriile investigatii privind noul scandal al rachetelor, care le completeaza pe cele lansate de “Ziua”, a devenit evident, pentru oricine, ca si aici este implicat, direct, presedintele si se intentiona si implicarea lui Mircea Basescu prin societatea atat de controversata in care, pana zilele trecute, detinea 30 la suta. In realitate, pe termen scurt, achizitionand acest sistem din Franta, statul roman urma sa cheltuie inca 150 milioane euro pe langa cei 250. Deci prejudiciul era si mai mare. Bomboana pe coliva este ca nici nu avem nevoie sa importam rachete cu raza mica si foarte mica de actiune, intrucat le producem in plan local. Deci era ruinat si acest sector al industriei de armament. La pachet, francezii urmau sa construiasca fabrica de componente Airbus, la Brasov si service-ul pentru elicopterele Puma, la Ghimbav. Si aici apare prima surpriza de mari proportii. De consultanta, intermedierea si logistica pentru cele doua investitii urma sa se ocupe firma DESINTCO, in care Mircea Basescu era actionar, alaturi de ceilalti specialisti in comertul cu arme. Cea de-a doua mare surpriza consta in faptul ca, in urma acestei operatii, oficialitatile olandeze au sarit ca arse. Acuzand de coruptie. Cum asa? Din simplul motiv ca decizia secreta CSAT si hotararea, la fel de secreta, luata in Guvernul Romaniei i-a lasat pe toti ceilalti competitori cu gura cascata. Iar cei mai indignati au fost olandezii care, pana cand au aflat de ce pun la cale Basescu, Boc si Stanisoara, se pregateau pentru o licitatie. Avand si producand propriul sistem de rachete cu raza scurta si foarte scurta de actiune. Printr-o decizie netransparenta, influentata politic, finalmente nu in folosul ostirii romane, ci al unor persoane private, o importanta societate olandeza a fost eliminata dintr-o competitie comerciala. Iar scoaterea olandezilor de pe teren a fost initiata chiar de seful statului. Cel care i-a interzis initial sefului diplomatiei, Cristian Diaconescu, sa efectueze vizita planificata in Olanda pentru ca nu cumva scandalul sa se indrepte in adevarata sa dimensiune si intensitate catre Palatul Cotroceni.

Ne mai auzim!

O sinteza a sistemului energetic

Planurile de acaparare a sistemului energetic romanesc, indeosebi a energiei ieftine, au fost gandite inca din anii 1992-1994 cu aportul nemijlocit al unor oameni din serviciile de informatii ale Romaniei.

Situatia disperata la care a ajuns sistemul energetic national are explicatii cat se poate de logice, iar autoritatile din Romania si-au adus contributia directa, fie din nestiinta, fie din ratiuni materiale.

Intr-o lume globalizata, aflata intr-o goana disperata dupa surse ieftine de energie, Romania nu putea fi trecuta cu vederea, cu atat mai mult cu cat expertii (numiti de unii asasini economici) in asemenea practici cunosteau prea bine « sensibilitatea » la coruptie a clasei politice instalate la Bucuresti, dupa caderea regimului comunist.

Asadar, intr-o tara in care se putea cumpara orice in schimbul unui pumn de dolari, misiunea asasinilor economici nu a fost deloc complicata.

Parafrazand una din legile lui Murphy, conform careia « un politician onest este acela care, dupa ce a fost cumparat, ramane cumparat », am putea spune ca nu mai putin de cinci guverne au fost partase la ingerintele strainilor in sistemul energetic romanesc, sub imperativul retehnologizarii lui.

Cum nici unul din guvernele postdecembriste nu dispunea de banii necesari pentru retehnologizare, lucru valabil si dupa 20 de ani, s-a inventat nevoia atragerii capitalului strain. Macar de ar fi venit in Romania specialisti, dar, din nefericire, au venit tunarii.

S-a inceput, evident, cu cea mai ieftina sursa de energie, cea obtinuta pe baza hidro, caci aici Romania avea si potential, dar si specialisti trasi pe dreapta de sistem. Schema este cat se poate de simpla, in principiu.

Investitorul strain se angaja sa treaca la retehnologizarea obiectivelor hidroenergetice importante, pe banii lui, urmand ca dupa aceea sa-si recupereze investitia din energia atribuita direct, pe care putea s-o vanda atat pe piata interna cat si pe piata externa.

Paradoxul acestei interventii la noi este ca, spre deosebire de alte cazuri similare, investitorii care s-au oferit sa-si pune banii la bataie nici macar nu dispuneau de ei. Intr-un final, tot statul a fost cel care a garantat valoarea lucrarilor, cu toate ca energia ieftina a fost luata ulterior de investitorii straini. Si inca o mai iau, cel putin pana in anul 2014.

Contractele beton semnate de acestia cu statul roman sunt si in momentul de fata secrete si vor mai fi multa vreme de aici incolo.

Dupa ce au fost infiintate sau reactivate firme din strainatate care, in cele mai multe cazuri, detineau doar blazonul nu si forta financiara, acestea si-au facut un lobby insistent in sistemul energetic romanesc si, atunci cand a fost momentul, au trecut la asa zisa retehnologizare. S-a inceput, prin 1996-1997, cand sistemul energetic nu era spart si functiona sub monopolul RENEL, cu retehnologizarea rotoarelor Pelton ale hidrocentralei de pe raul Lotru.

Pentru ca firma ce urma sa faca aceasta lucrare venea tocmai din Elvetia (sediul social), guvernul acestei tari s-a si grabit sa acorde Romaniei un ajutor nerambursabil de vreo sapte milioane de franci elvetieni, din care aproape trei milioane mergeau catre hidrocentrala de pe Lotru.

Chiar daca doua din rotoarele livrate nu au indeplinit conditiile de calitate cerute si, ulterior, au fost refabricate, guvernantii de la Bucuresti nu au avut nici o retinere pentru a incredinta aceleasi firme sau grup de firme retehnologizarea celei mai mari hidrocentrale din Romania, cea de la Portile de Fier I si II, care produce aproximativ 60% din energia hidro realizata anual in Romania.

Nu intram in amanuntele contractului, pentru ca spatiul nu ne permite, dar precizam ca acesta s-a incheiat prin incredintare directa, desi alte patru firme internationale ar fi dorit sa participe la o posibila licitatie pentru Portile de Fier.

Sa mai spunem ca inainte de a se realiza aceasta incredintare directa, specialistii romani de la Hidroelectrica s-au aflat in discutii cu rusii de la Electrosila, pentru retehnologizare, pentru simplu motiv ca acestia cunoasteau hidroagregatele de la Portile de Fier, caci acestea au fost produse in Rusia. Din pacate pentru ei, rusii nu aveau inca asasinii lor economici.

Ar mai fi de facut o precizare, evident ca suma initiala a contractului de retehnologizare, de circa 100 de milioane de euro, nu a mai corespuns cu suma finala, care a fost mult umflata, dupa aceeasi metoda ce s-a aplicat si in cazul altor lucrari de infrastructura incredintate de catre statul roman unor companii private.

La scurt timp dupa retehnologizarea unuia dintre grupuri au aparut insa si probleme de functionare, care ne-au costat alti bani, alta distractie. Asa e cand statul da banii.

Desigur, trecute odata aceste probleme s-a ajuns la faza urmatoare, astfel incat « baietii destepti » sa poata beneficia de energia ieftina hidro, pentru a o putea vinde ulterior cu un pret dublu sau chiar mai mult.

Intre timp, romanii plateau ce li se servea, adica energie electrica scumpa.

A doua faza a operatiunii a fost liberalizarea pietei de energie, la presiunea Bancii Mondiale si a Fondului Monetar International, in conditiile in care Romania juca rolul de pionierat in noua structura.

A fost spart sistemul energetic, pe baza mixului de materie prima utilizata, si Hidroelectrica a scapat de presiunea celorlalti producatori de energie electrica cu costuri mult mai ridicate, fiind libera sa-si duca la indeplinire contractele cu « baietii destepti ».

Liberalizarea pietei de energie a facut posibila aparitia furnizorilor privati, care in urma unor simple operatiuni de natura financiara goleau de profit producatorii din Romania si implicit veniturile statului roman.

Din nefericire, acest lucru a blocat si retehnologizarea pe care ne-am fi dorit-o si care in momentul de fata a ramas tot in sarcina statului, respectiv a banilor stransi de la noi.

Una e sa investesti acum si altceva era daca o faceai la momentul potrivit. Cine a trebuit insa, s-a imbogatit din asta.

Piata de energie electrica din Romania este, la modul declarativ, libera suta la suta in momentul de fata. In realitate, gradul de liberalizare nu depaseste 50% si nici ca acesta va creste pana cand concurenta nu va aparea in randul producatorilor.

Deocamdata, producatorii sunt de stat, iar o parte din distribuitori si furnizori sunt privati. Pe acest fond pe care l-as numi un fel de struto-camila, jaful mai poate inca continua.

Inca o solutie a la Plescoi

Alarmati de exodul de cadre din mediul rural catre cel orasenesc, regimul comunist a incercat sa « lege de glie » intelectualii din satele romanesti, construindu-le case de serviciu si obligandu-i apoi sa se mute in ele.

In aparenta, programul guvernului lindicului Boc “Renasterea satului romanesc-10 case pentru specialisti”, lansat de curand, nu are nimic comun cu programului lui Ceausescu.

Finalitatea insa, ar putea fi aceeasi. Tanti Nuti de la Plescoi, ministrul Dezvoltarii si Turismului, s-a remarcat deja ca fiind unul dintre cei mai activi ministri ai Cabinetului lindicului Boc, avand si privilegiul de a i se implini ziua aproape tot cee ce viseaza noaptea.

Nu are absolut nici o importanta ca initiativele precedente ale lui Tanti Nuti de la Plescoi, nu si-au atins nici pe departe tintele propuse, caci numai cine nu munceste nu greseste, nu-i asa?

De la tichetele de vacanta si pana la esecul promovarii imaginii turistice a Romaniei, proiecte care au inghitit fonduri exclusiv de la bugetul de stat, ministrul Tanti Nuti de la Plescoi, a trecut mai nou la sectorul imobiliar si la grija pentru profesorii si medicii de la tara, care musai sa aiba o casa acolo unde isi desfasoara activitatea.

Pe ei, la fel ca in vremea lui Ceausescu, nu i-a intrebat insa nimeni daca doresc acest lucru. Dar, ce mai conteaza, atata vreme cat Programul ministerului a fost salutat cu entuziasm de catre intregul guvern, care s-a si grabit sa-l legifereze prin adoptarea unei hotarari de guvern in regim de maxima urgenta.

Nu se stie inca la ce nivel de costuri s-ar putea ridica intreg Programul, important este ca el a primit pecetea unei noi masuri anticriza, cu ajutorul caruia vor fi relansate si constructiile de locuinte, dar, mai ales, va creste gradul de confort al intelectualilor de la tara.

Intre noi fie vorba, profesorii si medicii sunt mult mai modesti si s-ar multumi cu mentinerea posturilor, respectiv cu certitudinea unor venituri decente, care sa le rasplateasca munca depusa. Si iata ca, pentru salarii, pentru manuale sau aparatura nu sunt bani la buget. Pot fi in schimb pentru case.

Dat fiind faptul ca mare parte din cresterea economica a anilor precedenti s-a datorat sectorului constructiilor, primul ministru Lindicul Boc a ramas la ideea ca tot acest sector trebuie sa fie si cel care ne scoate din criza.

Asa a aparut programul Prima Casa, prelungit si in acest an, asa s-a nascut si programul de reabilitare termica a locuintelor sau programul Casa Verde, iar mai nou, programul Renasterea satului romanesc.

Ceea ce scapa din vedere guvernul Lindicului Boc este insa faptul ca piata imobiliara din Romania, pana la declansarea crizei economice, a indus, in mare masura, o crestere economica falsa, bazata pe supraevaluarea activelor si pe o larghete fara margini a bancilor comerciale de a acorda credite populatiei.

Nu intamplator si caderea pietei a fost pe masura boom-ului, iar programele de sustinere a acesteia nu si-au atins obiectivele.

Cu toate acestea, guvernul persista, uitand aproape definitiv de investitiile in infrastructura de transport sau a celor din domeniul energetic, ambele aflate in pragul colapsului.

Dar, sa revenim la Programul lui Tanti Nuti de la Plescoi, care nu moare de grija profesorilor si medicilor, ci mai ales de grija de a arata ca vrea sa lase ceva in urma ei.

Se estimeaza ca o locuinta construita la tara prin acest program ar putea costa in jur de 30.000-35.000 de euro, in conditiile in care autoritatile locale ar asigura plata utilitatilor.

In primul rand, un guvern isi poate asuma un asemenea program atunci cand dispune de suficienti bani la buget si nu are alte prioritati, ceea ce nu este cazul guvernului Lindicului Boc.

In al doilea rand, inainte de a lansa asemenea initiative, guvernul ar fi trebuit sa aiba o evidenta a celor ce doresc sa beneficieze de o locuinta la tara, cu chirie, pentru a nu repeta greseala regimului comunist, care s-a trezit cu banii cheltuiti si cu casele goale.

In al treilea rand, ideea de a antrena autoritatile locale in program, cu o contributie baneasca, este aproape iluzorie, atata vreme cat in majoritatea comunelor din Romania, primariile nu mai au bani nici pentru salarii.

Nimeni nu s-a gandit insa la aceste aspecte, pentru simplu motiv ca Ministerul Dezvoltarii are unul dintre cele mai consistente bugete alocate, iar banii trebuie cheltuiti.

Nu intamplator, Tanti Nuti de la Plescoi, se lauda in urma cu ceva vreme ca domnia sa si ministrul Berceanu sunt cei mai mari constructori din Romania. Daca Radu Berceanu, la Transporturi, nu prea a mai construit mare lucru, in schimb, Tanti Nuti de la Plescoi, este hotarata sa-si sustina ambitiile.

In conditiile unui buget auster, guvernul trebuie sa dramuiasca cu mare atentie orice cheltuiala si sa investeasca doar acolo unde avem prioritati stringente. Constructia de case la tara pentru profesori si medici credeti ca este o asemenea prioritate ? Eu, sincer, ma indoiesc.

La fel ca in urma cu vreo 30 de ani, ne vom trezi cu casele facute, dar goale, caci putini profesori sau medici vor accepta sa stea la tara. Daca am avea drumuri de acces, daca am avea canalizare si tot ceea ce tine de un confort elementar, poate ca perceptia s-ar schimba.

Drept urmare, guvernul ar trebui sa puna boii inaintea carului si sa asigure infrastructura elementara, pentru care, atentie, ar beneficia si de importante sume obtinute de la Uniunea Europeana.

De abia dupa aceea sa se gandeasca la constructia de locuinte si mai ales daca are pentru cine. Tanti Nuti de la Plescoi, gandeste insa si vrea altfel. Ori, peste initiativele ei anticriza este greu de trecut.

Un cuget…

Ramificatiile economiei necontabilizate fac aproape imposibila urmarirea persoanelor care evita plata impozitelor catre stat. Primul obstacol consta in faptul ca activitatea de control ar trebui sa inceapa chiar de la cei care controleaza, iar reglementarile ar trebui elaborate si adoptate chiar de catre cei care, de asemenea, ar fi printre primii vizati.

In ultimele luni, in Romania, se discuta aprins despre metoda care ar trebui gasita pentru impozitarea veniturilor manelistilor.

S-a ajuns pana la aberatia prin care s-a avansat ideea ca, pentru a calcula incasarile manelistilor, inspectorii fiscali ar trebui sa numere bacsisurile pe care acestia le primesc la nunti, botezuri, spectacole si alte paranghelii.

Desigur, ideea este imposibil de aplicat atat din punctul de vedere al administrarii sistemului, cat si din punct de vedere practic.

Singura cale logica pentru impozitarea manelistilor este aceea a compararii veniturilor si bunurilor pe care o persoana le detine cu impozitele platite prin intermediul diversilor vectori comerciali: firme, contracte de colaborare.

Cu alte cuvinte, verificarea de catre fisc se va face adunand averea persoanei respective si comparand-o cu nivelul impozitelor platite. In tarile dezvoltate, fiscul nu ezita sa faca astfel de controale, prin sondaj, asupra corectitudinii cu care cetatenii si-au achitat impozitele si taxele.

Tabloidele, mass-media, in general, sau chiar informatori persoane fizice pot fi sursele de inspiratie ale fiscului pentru a alege persoanele care intra in vizorul controlului.

Desigur, metoda are un mare impediment: spre deosebire de economiile dezvoltate, in Romania, fenomenul “banilor negri” este mult mai raspandit. Daca in Occident, economia informala are un spatiu de derulare mult mai restrans, in Romania, fenomenul exista pe scara larga si in cele mai diverse straturi ale societatii.

Apoi, pentru a putea derula astfel de anchete sensibile este nevoie de legislatie, de o corelare a bazelor de date intre diverse institutii ale statului si de colaborarea sistemului bancar.

O astfel de abordare presupune si existenta unor profesionisti bine pregatiti, aflati in afara oricaror indoieli privind probitatea lor morala.

Principiul despre care vorbim este aplicat, partial, de catre Agentia Nationala de Integritate (ANI). Diferenta vine insa din implicarea sustinuta a fiscului. In acelasi timp, nu putem sa nu constatam ca rezultatele de pana acum ale ANI sunt descurajatoare.

De asemenea, la fel de dezamagitoare sunt si rezultatele introducerii, in urma cu cativa ani, a impozitului pe venitul global (IVG). Legislatia venitului global este de inspiratie occidentala si a avut tocmai logica de a putea controla, din punct de vedere fiscal, persoanele care obtin venituri din mai multe surse.

Practic, insa, efectele concrete nu sunt vizibile. Pentru ca legea sa aiba forta, ar fi trebuit ca Ministerul Finantelor, prin Agentia Nationala de Administrare Fiscala (ANAF), sa aiba forta de a corela informatiile, de a-i controla pe unii dintre contribuabili si, in fine, de a impune, daca este cazul, diferenta de  impozite neplatite. Am avut vreun astfel de exemplu in ultimii ani? Evident, nu.

Sa fim realisti. De fapt, “toate veniturile care trebuie impozitate”, despre care vorbeste si cand trebuie si cand nu trebuie abominatia Basescu, ar putea fi cautate dupa metoda descrisa mai sus.

Nu ar trebui majorate contributiile sociale sau crescute impozitele sau taxele, fapt care impedica relansarea economiei si descurajeaza crearea locurilor de munca sau pastrarea celor deja existente. De fapt, nu este vorba despre veniturile din activitati profesionale, ci despre veniturile care scapa impozitarii.

Sursele acestor venituri sunt extrem de diverse: mosteniri, chirii, bani din economia neagra si platile informale, adica spaga. De aici ar trebui sa inceapa controlul fiscal al persoanelor fizice si ideea nu trebuie sa includa doar manelistii. Sa dam un exemplu.

In urma cu cateva luni, o tanara din Constanta, abia trecuta de varsta majoratului, a accidentat cu o masina foarte scumpa o persoana de varsta a treia care, intamplator, este si presedintele unei federatii sindicale a pensionarilor.

Dincolo de accident, absolut nefericit, cazul ar fi trebuit sa intre in atentia fiscului, daca ar fi  avut atributii precum cele descrise mai sus. Fiscul ar fi trebuit sa se intrebe de unde are tanara masina scumpa si sa demareze un control al averii ei sau, eventual, a parintilor ei, pentru a vedea daca nu cumva este o problema legata de impozitarea veniturilor.

Si, acum, morala: presa a scris ca tanara este fiica unui sef  al Administratiei fiscale locale.  De asemenea, tabloidele sunt pline de personaje care isi exhiba cu nonsalanta casele si masinile scumpe. Nici o problema, atata timp cat impozitele sunt platite la zi.

In cazul acesta, problema impozitarii manelistilot devine mult mai serioasa si mai sensibila. De fapt, problema consta in a controla averea tuturor celor care sunt suspectati ca primesc plati informale.

Lista este lunga si ea cuprinde in afara de manelisti si sefi din teritoriu ai diverselor autoritati: vamesi, sefi ai Garzii Financiare sau ai administratiei fiscale, politicieni, judecatori si magistrati si, cu scuzele de rigoare, profesori si medici.

Manelistii nu sunt decat varful aisbergului. Grosul se afla in economia noastra informala. In felul acesta, putem intelege ca exista sanse foarte mici ca fiscul sa urmareasca veniturile tuturor celor suspectati ca evita plata impozitelor.

Nu din alt motiv, dar ar trebui ca oamenii fiscului sa se controleze si pe ei insisi.

Totusi, exista solutii. Cea mai logica ar fi constituirea la nivelul administratiilor fiscale teritoriale a unor departamente specializate, cu oameni bine calificati si care, eventual, sa functioneze ca o structura militarizata.

Recent, ANAF a anuntat ca a infiintat un departament dedicat persoanelor cu venituri  ridicate. Este un prim pas, dar un pas mic.

In plina vara, lindicul Boc anunta o idee confuza, conform careia persoanele care strang bonuri fiscale ar fi trebuit sa primeasca o suma de bani inapoi. Acum, toamna, nimeni nu mai vorbeste despre aceasta initiativa, altfel, imposibil de pus in practica.

Tema impozitarii veniturilor manelistilor este mult mai greu de aplicat, atingand categorii mult mai largi decat cantaretii. De aceea, este foarte probabil ca si reglementarile care  ar lupta cu veniturile neimpozitate sa moara inainte de a se naste.

Un gand…

La numai cinci ani dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial si la doar trei ani de la marea foamete, regimul comunist din Romania elabora planul national de electrificare a tarii si lua decizia construirii unuia dintre cele mai mari complexuri energetice din Europa. Dupa 10 ani, hidrocentrala de la Bicaz avea sa devina pentru multa vreme simbolul energeticii romanesti.

M-am intrebat adesea daca pe fondul degringoladei in care traim astazi, amintirea unor momente importante din istoria noastra ne poate reda speranta si increderea in noi.

Si pentru ca in urma cu doar cateva zile mi-a fost dat sa particip la aniversarea a 50 de ani de la darea in folosinta a hidrocentralei de la Bicaz, pot sa confirm ca expresia “cine nu-si cunoaste trecutul, risca sa il repete” a capatat in cazul de fata o cu totul alta conotatie.

Ce n-am da noi sa uitam ca am construit un Bicaz, un Vidraru, Portile de Fier sau Transfagarasanul,  tocmai in ideea de a putea repeta asemenea ispravi ? Poate asa ar intelege si clasa politica din Romania ca in aceste vremuri in care nu facem altceva decat sa ne lamentam, “prin noi insine” este o deviza mai actuala decat oricand.

Cu ce bani a facut Romania toate aceste obiective lasate noua mostenire, despre care, ironic, micul print (Nicu Ceausescu) spunea ca nu vom fi in stare nici macar sa le revopsim, e o alta intrebare caruia nu-i gasesc raspunsul.

Romania venea si atunci dupa o perioada extrem de dificila, incomparabila cu cea de azi, dar cuvantul “neputinta” a fost scos pentru o buna perioada din uzul limbii romane. Astazi, alte expresii decat “nu putem”, “nu mai avem”, nu mai auzim.

Nicolae Iorga spune ca “valoarea unui om se pretuieste in ce lasa dupa dansul, ca un adaos la viata neamului sau”. Generatia marelui istoric a lasat acestei tari valori inestimabile, caci modernizarea Romaniei nu a inceput odata cu regimul comunist, ci mult mai devreme.

Ceea ce s-a inceput cu Bicazul era in fapt o continuare fireasca a aspiratiilor generatiei interbelice si cunostintelor pe care aceasta le-a pus la dispozitia noului regim.

Paradoxal, pentru rolul ei in istorie, aceasta generatie a platit o jertfa de neimaginat vreodata pe aceste pamanturi. Mare parte din inginerii care au lucrat pe santierul de la Izvorul Muntelui (Bicaz) erau adusi de la Canal si din temnitele comuniste.

Se spune ca seful santierului era pazit de Securitate 24 de ore din 24. Cu toate acestea, in urma lor a ramas ceva care astazi sterge orice amintire a suferintei.

Am cunoscut la aniversarea de la Bicaz cativa dintre cei ce au pus umarul la ridicarea barajului, a uzinei electrice si a viaductelor care au inghitit vieti carora nimeni nu le mai cunoaste evidenta.

Acestor oameni li se amputeaza acuma pensiile si li se retrag compensatiile la medicamente sau li se refuza internarea in spitale. Ei nu inteleg cum au devenit brusc in ochii guvernantilor “asistati sociali”, atat vreme cat in urma lor a ramas ceva.

Mai este valabila oare cugetarea marelui Iorga in asemenea conditii ?

Sa nu credeti ca vreun ministru sau secretar de stat s-a obosit sa urce pana la poalele Bicazului, pentru a-i cunoaste pe acesti oameni. Sa nu credeti ca in mintea vreunui “specialist” de partid se naste vreun nou plan de modernizare a tarii, pornind de la nimic, asa cum au facut veteranii Bicazului.

Poate ar merita ca domnul presedinte si domnul prim ministru sa intrebe supravietuitorii Bicazului, ai Canalului sau Portilor de Fier, cu ce bani s-au facut toate astea?

Si nu ar fi rau sa ne amintim ce grad de indatorare a avut Romania la sfarsitul anilor `90, ce s-a facut cu acei bani, iar apoi sa comparam cu gradul actual de indatorare si ce nu s-a facut din banii imprumutati.

Hidroelectrica, societatea care exploateaza si hidrocentrala de la Bicaz, a avut in primele luni ale acestui an un profit operational de aproape 900 de milioane de lei.

Dupa toate probabilitatile, productia societatii va inregistra anul acesta o cantitate de energie electrica record pentru ultimii 30-40 de ani si, evident, un profit pe masura.

Din pacate, banii sunt deja antamati de catre guvern pentru cu totul alte necesitati decat cele ale Hidroelectrica.

Pentru ca am vorbit despre Bicaz, care si-a atins deja limita de viata pentru care a fost proiectat, sa mai amintim ca in aceeasi situatie vor fi in foarte scurt timp si celelalte mari amenajari hidroenergetice din Romania.

Pentru a putea exista in continuare acestea au nevoie insa de investitii, evaluate la cateva miliarde de euro.

Pentru asa ceva nu sunt insa bani, iar veteranii Bicazului si ai celorlalte mari hidrocentrale din Romania ar putea duce cu ei in cealalta lume ceea ce au facut aici pe pamant. Si asta, pentru ca noi, nu mai avem bani nici macar sa le intretinem.

Mai are rost sa visam la altele noi ?  Poate ca da, iar daca nu stim cum s-o facem sa-i intrebam pe cei de dinaintea noastra.

O soapta catre Grigoriu

Buna, Grigoriu! Am publicat intr-un post anterior, comentariile tale. Motivul: sa fie citite corespunzator, iar dialogul cu mine sa curga ca o poveste.

Referitor la primul si al doilea comentariu al tau: stim cu totii, ca scopul “organelor” de control (indiferent care sunt: Curte de Conturi, Garda Financiara, Corpuri de Control) in institutiile atragatoare din punct de vedere financiar este pur politic si instrument de santaj. Vendetele unor grupuri de interese (nu si-au facut planul, si spun asta, pentru ca, din 90 si pana in prezent, nu am vazut UNUL in puscarie) ma lasa rece. Stiam de venirea Corpului de control ( a se vedea postul “Baicusi si ai lui…” in care a doua melodie dedicata lor este una de inmormantare specifica neamului lor), si nu-mi spune nimic. Cand voi vedea pe careva dintre ei in puscarie cu sentinta definitiva si averea confiscata, atunci voi incepe sa cred ca justitia isi face datoria. Referitor la vina actionarilor si a angajatilor, sunt doua aspecte diferite. Actionarii au un alt statut si nu e cazul sa comentam aici (poate ca sunt unul dintre ei, poate ca nu, cine stie?), dar, anagajatii… of, ar fi multe de spus, cu exemplificarile de rigoare. Nu as vrea sa generalizez, dar stiu ce poame au fost si inainte, iar adevaratul profesionist e inecat in hartii in spatele birourilor sau noroaiele din linii. Daca intram in amanunt, in executiv, spre exemplu, stau foarte mult si nu gasesc decat smenari, manageri priceputi nu sunt, cat tehnicieni, acestia sunt pe cale de disparitie. Daca am detalia, am intra intr-un vartej de barfa, si, crede-ma, nu e cazul. De sindicate, nu mai vorbim; poate nu stii, dar nu dorm, chiar fac blat cu ei. Si vor face blat cu oricine va fi. Aici, dragul meu, e vorba, in general, nu numai de sistemul energetic, ci de intreaga mentalitate a poporului roman.

In ceea ce ma priveste, solutiile sunt foarte simple: In primul rand as da puterea in mana poporului roman; apoi, toti “oamenii de afaceri”, din 1990 si pana in prezent, sa dea socoteala pentru averile lor (citeste legea 18 – legea ilicitului, care de ce oare nu s-a mai aplicat?) – si nu socoteala de trei parale-, apoi confiscate (iar daca ai confisca averea lui Bombonel, Virgil, DIP, SOV, Basescu, Udrea, Vanghelie, Mazare, nu numai ca Romania ar plati TOATE datoriile, ci ar rasari soarele. Poate nu ma crezi, dar stiu exact cati bani au fost in decembrie 89, si capeteniile SRI au dat iama in ele. Nu s-au inteles la impartirea lozului si a inceput razboiul. Niciunul, repet, niciunul nu a fost, nu este si nu va fi competent sa aibe o functie politica, manageriala, cu atat mai mult tehnica. Ma uit cu durere cum a fost strivita generatia de profesionisti post-decembrista, si ma uit cu jale cand vad generatia tinerilor de acum, cum iau drumul emigrarii. Am cunoscut tineri (nu vorbesc de cei care pupa in fund, toarna sau pregatiti la SNSPA – Scoala nationala de studii politice si administrative – un jeg, de altfel, sau cu diplome scoase la imprimanta de catre “facultatile” particulare), nu capabili, ci extraordinari de capabili si bine pregatiti (medici, economisti, ingineri) care au intors spatele acestor guverne, acestor lichele.

In privinta celui de-al treilea comentariu sau intrebare a ta, raspunsul este urmatorul:

Numarul comentariilor este mult mai mare. Trebuie sa recunosc, ca cele care au avut cea mai mica tenta de barfa ieftina, le-am sters. Majoritatea celor care au comentat si-au exprimat dorinta de a nu le publica comentariile, unele dintre ele erau pur si simplu aberante; altele aveau o puternica tenta vindicativa. Comentariile tale, insa, nu s-au incadrat in niciuna din situatiile de mai sus.

Ne mai auzim!

Grigoriu

Comentariul 1:

Dupa cum anticipam acum cateva zile Baicusi a primit acum cateva ore Corpul de Control al Primului Ministru. Au inceput necazurile pentru gasca lui Baicusi; cu cat se vor opune sa plece cu atat va fi mai rau pentru ei. Revenim la intrebarea fundamentala actionarii si angajatii ce vina au ca sunt tarati in aceasta mocirla? In aceasta tara s-au terminat profesionistii si sunt numiti amatori incompetenti in asemenea posturi ? Incompetenta este tot un atentat la siguranta nationala care nu este analizat de CSAT? Urmeaza o perioada deosebit de interesanta; incep represiunile si razbunarile personale ? Sa vedem daca sindicatele continua sa doarma sau fac iarasi blat cu el?!
Lotul Hidroelectrica este in cercetari si expertize de 3 ani cu toate negocierile de la “masa verde”.

Comentariul 2:

Deocamdata pentru incalzire (inainte de DNA) azi la sfarsitul programului a venit Corpul de Control al Primului Ministru ! Asteptam cu interes DEMISIA intregii gasti!

Comentariul 3:

Unde sunt cele 120 de comentarii?

Baicusi si ai lui…

Echipa din Transelectrica (Baicusi&Co), “meseriasii”:

Si o dedicatie de plecare:

Ascultati si amintiti-va ca…

… si cum a venit toamna?…

Tudor Gheorghe este un cântăreț, compozitor și actor român, născut la 1 august 1945, în comuna Podari, județul Dolj, dintr-o familie de țărani. Copilaria, dar mai ales adolescența, i-au fost dificile. Tatăl, cântareț la biserică, a fost arestat și deținut politic la Aiud.

În perioada comunistă, Tudor Gheorghe a întâmpinat foarte multe opreliști din partea regimului comunist, fiindu-i interzis să concerteze un deceniu, până la Revoluția română din 1989. Artistului i-au fost cenzurate spectacolele, iar în anul 1979, i-a fost interzis să concerteze imediat după premiera spectacolului “Pe-un franc poet”. După revoluția din decembrie 1989, Tudor Gheorghe a revenit în forță.

În 1966 a fost angajat la Teatrul Național din Craiova, devenind, la 21 de ani, unul dintre cei mai tineri actori din țară. După rolurile jucate în studenție, a debutat pe scena Naționalului craiovean în rolul Paznicul tânăr din „Cocoșul negru”, de Victor Eftimiu. Până la adevărata afirmare, ce a urmat peste câțiva ani, a continuat să joace roluri de comedie sau dramă alături de mari actori craioveni ai timpului, în piese ca „Visul unei nopți de iarnă” de Tudor Mușatescu, „D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale sau „Doamna nevăzută” de Pedro Calderón de la Barca.

În perioada 1970-1980 și 1980-1990 a jucat în creații de mare profunzime artistică, cum ar fi „Mitică Popescu” de Camil Petrescu, „Filfizonul pedepsit” de John Vanbrugh, „Unchiul Vanea” de Anton Cehov sau în „Piticul din grădina de vară”, de Dumitru Radu Popescu.

În 1969, după trei ani de studiu asiduu, a ieșit la rampă cu primul său recital, „Menestrel la curțile dorului””, cu poezia poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu.  După alți doi ani de studii aprofundate, făcute la Institul de folclor din București a urmat al doilea recital – „Șapte balade”. Din 1969, anul primului recital și până în 1996, Tudor Gheorghe a realizat nu mai puțin de 22 spectacole de muzică și poezie.

Succesul, cariera si evoluția lui Tudor Gheorghe pot părea “venite de la sine”, dar în spatele uriașului succes se găsesc ani de munca înverșunată, de studiu intens și de multe opreliști și nevoi. Având nenumărate probleme cu organele de represiune din perioada comunistă, lui Tudor Gheorghe i s-a interzis apariția în public pentru aproape zece ani, până la Revoluția din 1989. I-au fost cenzurate, totodată, spectacolele, represiunea culminând în anul 1979, când spectacolul “Pe-un franc poet”, pe versuri de Ion Luca Caragiale, a fost oprit imediat după premieră.

În 1992 Tudor Gheorghe a avut primul spectacol după revoluție, numit „Cântece cu gura închisă”. A revenit pe scenă în 1998, și din 1999 a început seria de spectacole „Anotimpurile poeziei românești” în colaborare cu dirijorul Marius Leonard Hristescu.

În 2006, între 29 mai și 4 iunie, Tudor Gheorghe a susținut la Sala Palatului o serie maraton de concerte, intitulată „Săptămâna risipitorului de frumuseți”. Seria a fost compusă din 7 concerte:

• Primăvara simfonic – 29 mai
• Toamna simfonic – 30 mai
• Petrecerea cu taraf – 31 mai
• Diligența cu păpuși – 1 iunie
• În căutarea dorului pierdut – 2 iunie
• Iarna simfonic – 3 iunie
• Vara simfonic – 4 iunie

În noiembrie 2006 artistul a început prezentat în premieră spectacolul „Calvarul unei inime pribegi”, cu cântece din anii 1930,, cântate de artiști precum Cristian Vasile și Jean Moscopol. Pe lângă cântecele epocii în spectacol sunt citite și câteva anunțuri din ziarele din acea perioadă, cu scopul de a recrea mai complet imaginea acelor ani. În 2007 a fost lansat și albumul cu acest spectacol.

În noiembrie 2007 în spectacolul „Parfumul nebunelor dorinți” se continuă prezentarea muzicii anilor 1930, începută în „Calvarul unei inime pribegi”.

„La margine de imperii” este alt spectacol al lui Tudor Gheorghe, desfășurat în martie-aprilie 2008. Spectacolul este dedicat singurei regiuni din această țară care a fost sub mai multe imperii. Muzica este mai puțin cunoscută, culeasă și prelucrată dintr-o carte apărută doar în limba germană. „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina” de Matthias Friedwagner, apărută în 1938 conține 530 de partituri muzicale și versuri culese din Bucovina, între anii 1902-1916, la inițiativa Ministerului Culturii, din Viena.

Anul 2008 îl readuce pe îndrăgitul artist într-o piesă de teatru după aproape zece ani de la ultima apariție. Tudor Gheorghe apare în musicalul Omul din La Mancha, la numai câteva zile de la premiera altui spectacol – „Taina cuvintelor”. Omul din La Mancha este un musical dupa cartea lui Dale Wasserman, care, la rândul său, își inspiră povestea după romanul de secol XVII al lui Miguel de Cervantes – „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”.

Astăzi Tudor Gheorghe își continuă cariera începută în 1966, susținând în continuare recitaluri în țară și străinătate și interpretând roluri pe scena Naționalului craiovean.

Mărturii

“De fiecare dată când îl ascult – și asta se întimplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românescă – populară și cultă – poate mișca munții. (…) Problema mea, inhalând prin toți porii melodia ființei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrima de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai ușor să-l pup.” (Marin Sorescu – 1988)

“Tudor Gheorghe are o memorie fenomenală și asta explică cum a putut să îndeplinească raptul fără a trezi bănuieli, pentru că atât cât îi știm, bătrînii lăutari cad la bănuială când sunt fotografiați pe hârtie. Într-o emisiune am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a “Mioriței” și niște cântece haiducești cum nu mai aflasem. (…) Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce privește comorile noastre folclorice ca acest tânăr și neîntrecut actor din Craiova.” (Eugen Barbu – 1971)

Spectacole

• În căutarea dorului pierdut
• Mie-mi pasă

Suita „Anotimpurile poeziei românești”:

• Toamna
• Iarna
• Primăvara
• Vara

Spectacole cu muzica anilor 1930:

• Calvarul unei inime pribegi
• Parfumul nebunelor dorinți
• Mahalaua… mon amour

Muzică din Bucovina anilor 1900:

• La margine de imperii

Spectacol despre Revolutia Română din 1989:

• Degeaba…?!

Musical:

• Omul din La Mancha

Discografie

Albume

• 1974 – Viata lumii
• 1975 – Cântece de dragoste de țară
• 1976 – Veniți, privighetoarea cântă
• 1978 – Pasăre galbenă-n pene
• 1999 – Reîntoarcerea
• 2000 – Suflet De Roman
• 2000 – Mie-mi pasă
• 2001 – Primăvara. Simfonic
• 2001 – Toamna. Simfonic
• 2002 – Pe-un franc poet
• 2002 – Petrecere cu taraf I
• 2003 – Iarna. Simfonic
• 2003 – Diligența cu păpuși
• 2004 – Petrecere cu taraf II/Trimite Vorbă
• 2005 – Între rāsuri și trandafiri
• 2005 – Cu Iisus în celulă
• 2006 – În căutarea dorului pierdut
• 2006 – Vara. Simfonic
• 2007 – Calvarul unei inime pribegi
• 2007 – Petrecere cu taraf III/Când Dumnezeu era mai jos
• 2007 – Parfumele nebunelor dorinți
• 2007 – Risipei Se Deda Florarul
• 2008 – Taina cuvintelor
• 2009 – Mahalaua Mon Amour
• 2009 – … de Primavara

Referințe

1. ^ Povestea spectacolului “Pe-un franc poet”, interzis în perioada comunistă
2. ^ Interviu pe metropotam.ro, 4-12-2007.
3. ^ Colaborarea cu Marius Hristescu, 5-12-2007.
4. ^ Lista concertelor din seria „Săptămâna risipitorului de frumuseți” în arhiva Gândul, 5-12-2007.
5. ^ „Săptămâna risipitorului de frumuseți” pe adevărul.ro, 5-12-2007.
6. ^ Omul din La Mancha
7. ^ Interviu în Monitorul de Suceava, cu ocazia concertului Vara simfonic, 4-12-2007.
8. ^ Hotnews despre spectacolul “Vara, Toamna Simfonic”
9. ^ Despre spectacolul “Mahalaua… mon amour” pe Hotnews.ro
10. ^ Recenzia spectacolului “Degeaba…?!”
11. ^ Recenzia spectacolului “Omul din La Mancha”

Pulsul romanului…

Scurt si la obiect:

Cand defectele devin avantaje!

Solduri late, picioare scurte, un nas borcanat si un piept plat? Si ce daca? Purtatoarele unora dintre aceste caracteristici – socotite “urate” in conformitate cu canoanele restrictive care guverneaza perceptia moderna asupra nurilor feminini – le-ar putea rade in nas “frumoaselor” peste cativa ani. Caci cele cu defecte au mari sanse sa fie mai sanatoase, sa traiasca mai mult si, una peste alta, sa se bucure de viata mai mult (si calitativ, si cantitativ) decat splendorile cu proportii la moda. Asta pentru ca numeroase studii stiintifice au aratat ca anumite proportii corporale – socotite in ziua de azi cusururi – sunt asociate cu riscuri mai mici de a dezvolta cutare sau cutare boala sau de a muri prematur.

E clar: sintagma sanatate si frumusete trebuie reanalizata, iar termenii ei – redefiniti. Defectele nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi – adica doar defecte: uneori, sub ele stau ascunse avantaje nebanuite. Iata cateva descoperiri care le-ar putea consola pe cele ce se privesc zilnic in oglinda si ofteaza, dorindu-si sa fi avut bustul mai mare sau picioarele mai zvelte.

Un fund mare nu e chiar asa de rau – in orice caz, e preferabil unei burti mari, afirma specialistii. Persoanele care depoziteaza grasimea mai ales pe posterior prezinta un risc mai mic de a face diabet si stau mai bine cu colesterolul (niveluri mai mici de colesterol rau – LDL, niveluri mai ridicate de colesterol bun – HDL). Prin comparatie, grasimea depusa pe abdomen e mult mai primejdioasa: prezenta ei e asociata cu un risc mare de aparitie a diabetului si a bolilor de inima.
Mai multe studii au aratat ca in tesutul adipos de pe fese sunt stocate mari cantitati de grasimi “trans” (provenite din alimentele nesanatoase), daunatoare in general, dar mult mai putin periculoase daca sunt depozitate in aceasta regiune decat daca se depun in jurul unor organe abdominale, precum ficatul.

Alte cercetari sugereaza ca acelasi tesut adipos de pe posterior ar produce anumiti hormoni, cu efect benefic asupra apetitului si greutatii.

Grasimea de pe fund e una rezistenta, nu se da dusa cu una cu doua – asa cum stie orice femeie care a incercat sa slabeasca. Faptul ca “se topeste” mai greu arata ca tesutul adipos din acesta regiune a corpului a fost proiectat, in cursul evolutiei, pentru a stoca grasimile in mod eficient, pe termen lung. Carevasazica, e o grasime cu rost, nu una inutila, depusa acolo in mod patologic. De altfel, ea este foarte diferita, fiziologic, de grasimea abdominala; spre deosebire de acesta din urma, elibereaza mai putine citokine – substante implicate in procesele inflamatorii asociate cu obezitatea, diabetul si bolile cardiace.
Prin urmare, doamnelor, nu va mai plangeti atata ca aveti fundul mare; si Jennifer Lopez il are asa, iar daca nici ea n-arata bine, atunci cine…?

Soldurile baietesti, drepte, fara rotunjimi, sunt OK la manechine; in practica, mai toata lumea prefera, totusi, niste arcuiri mai sexy. Ce faci daca nu le ai? In primul rand, iti gasesti usor haine la moda; in al doilea rand, te consolezi cu ideea ca, dupa cum sugerereaza un studiu realizat la Universitatea din Southampton, Marea Britanie, esti mai putin – de vreo trei ori mai putin – expusa riscului de face cancer de san si de a transmite aceasta predispozitie fiicelor tale. Se considera ca un nivel crescut de estrogen – un hormon sexual feminin – mareste riscul aparitiei temutei maladii; femeile cu solduri late ar avea un nivel mai crescut de estrogen (ceea ce explica, pare-se, si asocierea traditionala, in gandirea umana, dintre soldurile late si fertilitatea “purtatoarei”), iar in cursul sarcinii, embrionul ar fi expus la niveluri mari ale acestui hormon.

Cate o alunita ici-colo – depinde si de locul in care e plasata – poate da frumusetii o nota interesanta. In numar mare, insa, alunitele sunt considerate o pacoste, si nu chiar pe nedrept; cei care au multe asemenea semne de culoare inchisa sunt, intr-adevar, mai vulnerabili la pericolul melanomului malign (forma cea mai grava de cancer al pielii).

Pai atunci, care-i avantajul de a avea alunite? Acum vine: cei care au multe (peste 100) sunt, biologic, cu cativa ani mai tineri decat cei care au putine – sub 25. Legatura dintre alunite si imbatranire a fost analizata de o echipa de la Colegiul Regal din Londra, la studiu participand peste 900 de perechi de gemeni. Factorul cheie sunt telomerele – lanturi de ADN prezente la capetele cromozomilor din celulele corpului. Telomerele sunt considerate un soi de cronometre biologice – ele se scurteaza pe masura ce imbatranim, pe masura ce celulele corpului trec prin tot mai multe diviziuni. Cei care prezinta telomere mai lungi sunt, din punct de vedere biologic, mai tineri decat cei de aceeasi varsta cronologica, dar cu telomere mai scurte.
Si acum, legatura cu alunitele: echipa de la Colegiul Regal a constatat ca oamenii cu multe alunite pe corp – peste 100 – au telomere mai lungi decat cei cu alunite putine. Se crede ca telomerele sunt cele care permit celulelor pigmentare care formeaza alunitele sa se divida timp mai indelungat, sporind astfel numarul petelor cafenii de pe corp.
Asa se face ca, desi cei plini de alunite sunt, intr-adevar mai susceptibili la cancerul de piele (studiul a aratat si acest lucru), ei sunt, totodata, mai rezistenti la efectele imbatranirii. Arata mai tineri decat sunt, dar sunt si mai putin expusi bolilor asociate cu inaintarea in varsta, precum osteoporoza si bolile cardiace. Concluzie: daca aveti alunite multe, aparati-va bine de soare si pregatiti-va sa va bucurati de viata mai mult timp.

Stiti cum e omul: fiecare vrea ce n-are. Femeile cu bustul mic isi doresc unul mai mare, iar femeile generos inzestrate in regiunea pectorala se plang adesea de problemele generate de “zestrea” cu pricina.
Cea mai comuna problema asociata cu prezenta unor sani mari e durerea de spate; greutatea bustului afecteaza coloana vertebrala care, silita sa suporte o incarcatura grea, se curbeaza exagerat, ceea ce duce la deformari si dureri.

Un studiu realizat in Turcia a demonstrat ca femeile care poarta marimea D (marimea cupei la sutien) sau mai mult tind sa prezinte curburi mai accentuate ale coloanei vertebrale in comparatie cu femeile cu bustul mai mic.
Iar rezultatele unei cercetari realizate de Asociatia Americana a Chirugilor Plasticieni dovedesc ca, inainte de aparitia operatiilor de reductie mamara (interventii chirugicale de micsorare a dimensiunilor bustului), jumatate dintre femei se plangeau de dureri de spate, numarul reducandu-se la 10% dupa dezvoltarea mentionatelor tehnici chirurgicale. Ai un bust mai mic? Foarte bine, indreapta spatele (ca n-ai nimic care sa te traga in jos si sa te faca sa umbli cocosata), scoate pieptul inainte si sa vezi ce efect o sa produci…

Un nas mare nu e cea mai dorita trasatura faciala, mai ales la femei, desi exista unele care – in ciuda nasului lor mare, sunt atragatoare si au devenit celebre si pentru alte calitati (ca doar nu judecam o femeie numai dupa nas!) Barbra Streisand e doar un exemplu.

In ceea ce priveste sanatatea, un nas mare e, categoric, un avantaj: posesorul sau inhaleaza cu cca. 7% mai putine substante si particule care pot declansa infectii si, probabil, si alergii. Un nas mai mare constituie o bariera mai eficienta in calea germenilor patogeni, asa ca proprietarul e mai putin expus racelilor transmise pe cale respiratorie.

Picioarele stil “butuc”, in care glezna se ingroasa, contopindu-se, practic, cu gamba, par sa nu aiba nici un fel de avantaj; estetic, e clar ca nu-i nici o bucurie. Si totusi, din punct de vedere al sanatatii, atata vreme cat e vorba doar despre depozite de grasime, lucrurile nu sunt atat de rele cum par; cel putin asa sustine medicul podolog (specialist in medicina picioarelor, adica) Mike O’Neill. Dupa opinia sa, niste picioare solide sunt chiar ceea ce par: picioare solide; mai exact, o gamba bine captusita cu tesut adipos poate indica o structura solida a piciorului, cu tendoane zdravene, ceea ce ofera o mobilitate buna si un echilibru stabil. Iar prof. Wendy Kohrt, de la Universitatea din Colorado, SUA, afirma ca liposuctia in regiunea gambelor (o interventie la care femeile recurg tot mai des, pentru remodelarrea picioarelor) trebuie evaluata cu grija, deoarece a depune grasime in jumatatea inferioara a corpului e mai sanatos pentru femei, iar indepartarea tesutului adipos din aceasta zona poate duce la depuneri de grasime in jurul taliei – lucru mai periculos pentu sanatate.

Ca sa ramanem in aceeasi zona de interes: picioarele scurte si groase, desi sunt cu totul si cu totul in afara modei (care cere picioare zvelte si lungi pana la gat), nu sunt nici ele lipsite de avantaje. Ca sa spunem totul -si bune, si rele – prezenta lor e asociata cu un risc ceva mai mare de aparitie a unor boli de inima si diabet (asa ca atentie la alimentatie!) dar, totodata, asemenea picioare sunt dotate, adeseori, cu oase mai solide – un mare avantaj la batranete, mai ales la femei. Tinand seama de predispozitia femeilor la osteoporoza si la fracturile asociate cu rarefierea tesutului osos, e de bine sa ai oase mai scurte si mai groase – pur si simplu, acestea sunt mai greu de rupt.

Cat despre coapsele pline, atat de detestate de femeile cu predispozitii spre ingrasare, ele pot, nici mai mult, nici mai putin, decat sa prelungeasca viata cu cativa ani buni. Cand circumferinta coapsei masoara cel putin 60 cm, e mai mic riscul aparitiei bolilor de inima si al mortii premature, a aratat un studiu realizat in Danemarca pe 3.000 de participanti, femei si barbati, studiu care a durat 12 ani. Specialistii cred ca explicatia are legatura cu masa musculara a coapsei: coapsele subtiri au muschi subtiratici, ceea ce implica un nivel mai redus al activitatii fizice. Muschii bine dezvoltati la nivelul coapsei (chiar daca se mai pune si oarece grasime deasupra lor) sunt foarte utili pe masura ce imbatranim, caci, odata cu cresterea in greutate (lucru care se cam intampla tuturor oamenilor, pe masura ce inainteaza in varsta), cei care au picioare cu musculatura zdravana sunt capabili sa faca mai multa miscare; deci, isi pastreaza un stil de viata activ si , in consecinta, o inima mai sanatoasa.

Cand ai degetele de la picioare ca niste dopuri, s-ar putea sa nu te simti prea mandra de ele dar, cel putin, gandeste-te ca esti un exemplu de evolutie umana in actiune. Oamenii de Stiinta de la Universitatea din Cardiff, Marea Britanie, care au studiat biomecanica mersului, considera ca degetele de la picioare s-au scurtat in cursul evolutiei speciei umane (comparativ cu cele ale speciilor antropoide mai primitive) ca o adaptare la mersul biped; o astfel de conformatie functioneaza mai eficient, consumand mai putina energie pentru deplasare, fata de cazul unor degete mai lungi. Pe desupra, persoanele care au degetele de la picioare mai lungi prezinta un risc mai mare de a suferi de inflamatii ale tendoanelor flexoare.

Si urechile mari au un avantaj – pot contracara scaderea acutitaii auditive asociate cu imbatranirea. La varsta senectutii, persoanele dotate cu pavilioane auditive mai mari au sanse mari sa auda mai bine. Ati vazut vreodata cum, uneori, oamenii “isi fac mana palnie” in dreptul urechii, ca sa auda mai bine un sunet greu de deslusit? Asta e mecanismul: “palniile” mai mari ale urechilor localizeaza si capteaza mai eficient sunetele.

Locuri izolate

Intr-o era in care tehnologia permite strabaterea continentelor in decursul a doar cateva ore, in care ti-ai imagina ca nu mai exista loc pe care omul sa nu il poata atinge oricand doreste, exista, ei bine, locuri in care este extrem de dificil sa poti ajunge. Unele dintre ele se afla, asa cum ar fi spus stravechii marinari, la capatul Pamantului, in timp ce altele se gasesc in locuri in care simpla intentie de a ajunge este sinonima cu aventura extrema. Iata, mai jos, o lista aleatorie a unor astfel de destinatii extreme. Cat despre dificultatea de a ajunge acolo si despre riscurile pe care le implica o astfeld e calatorie, va vom lasam pe voi sa judecati…

Insula Pastelui, Chile
Situata la circa 4.000 de kilometri de costa chiliana, Insula Pastelui, sau Rapa Nui, a devenit faimoasa de-a lungul timpului pentru statuile misterioase care au fost ridicate prin mijloace necunoscute pe tarmul ei. Insula este relativ mica, nu masoara mai mult de 140 kilometri patrati, si este complet lipsita de copaci. Doar 4.000 de oameni mai traiesc pe Insula Pastelui, iar micul aeroport existent aici (considerat cel mai izolat aeroport al lumii) ii poate transporta in cateva ore pana in Santiago de Chile. Trebuie spus ca, in urma cu mai putin de un secol, o calatorie de pe continentul sud-american si pana la Rapa Nui dura cateva saptamani bune. Probabil ca astfel au ajuns si primii locuitori ai insulei, in jurul anului 1.500 d.Hr., cei carora li se atribuie ridicarea uriaselor statui Moai.

La Rinconada, Peru
Putine localitati din lume pot spune ca sunt mai inaccesibile decat aceasta mica asezare miniera peruana. De altfel, trebuie mentionat ca La Rinconada este orasul situat la cea mai mare altitudine din lume, 5.200 metri deasupra nivelui marii, record omologat de catre reprezentantii Cartii Recordurilor. Oraselul este situat pe un ghetar permanent si poate fi atins doar cu o masina rezistenta de teren, pe un traseu care ar face sa renunte multi specialisti in arta sofatului. Chiar si asa, un drum cu o masina dureaza cateva zile de la cea mai apropiata asezare, iar daca la acesta adaugam si raul de inaltime si saracia cumplita in care se zbat cei mai multi dintre localnici, ne putem crea o imagine destul de elocventa asupra acestui oras. Chiar si asa, se spune ca La Rinconada are in jur de 30.000 de locuitori, motivul pentru care acestia au ales sa locuiasca aici fiind mina de aur situata sub ghetar. Multi dintre cei care lucreaza in mine nici macar nu sunt platiti, ei preferand sa semneze contracte prin care li se permite sa pastreze o mica parte din aurul scos la suprafata.

Statia McMurdo, Antarctica
Este ceea ce s-ar putea numi, de-a dreptul, o asezare de la capatul lumii, si asta pentru ca nu exista o alta localitate la care sa se ajunge mai dificil decat statia de cercetare McMurdo din Antarctica. Casa a 1.200 de oameni de stiinta si muncitori, McMurdo a devenit un veritabil orasel odata cu ridicarea unui mic aeroport si dotarea statiei cu 3 avioane. Daca pe vremuri o calatorie cu vaporul pana in acest loc putea dura luni sau chiar ani, astazi facilitatile de care dispune statia in cauza au redus substantial durata unei calatorii. Mai mult, savantii prezenti aici se bucura de toate conditiile unei statiuni de lux, aceasta incluzand sala de fitness, televiziune prin cablu si chiar un teren de golf si unul de frisbee.

Peninsula Cape York, Australia
Cunoscuta pentru densitatea extrem de redusa a populatiei si pentru pastrarea intacta a multora dintre frumusetile sale naturale, Australia este, trebuie sa recunoastem, un continent in care transportul de persoane sau de marfuri este unul mai mult decat dificil. Poate de aceea, astazi, exista inca asezari care ar trimite cu gandul, mai degraba, la epoca de piatra decat la secolul XXI. Una dintre acestea este si peninsula Cape York, din nordul Australiei, unul dintre cele mai primitive si mai nedezvoltate locuri de pe Terra. Populatia de aproximativ 18.000 de oameni este formata, aproape complet, din aborigeni, singurul mod in care se poate ajunge la acestia fiind un veritabil safari cu o masina foarte rezistenta de teren sau cu elicopterul. Chiar si asa, automobilele 4X4 pot intampina dificultati din cauza terenului foarte accidentat, nu putine fiind cele care au facut cale intoarsa. In plus, drumul catre Cape Yok este inchis, pe durata sezonului ploios, din cauza inundatiilor masive si a viiturilor care se formeaza brusc.

Ittoqqortoormiit, Groenlanda
Cu o suprafata de 2,166,086 km2, Groenlanda este, fara indoiala, cea mai mare insula a lumii. In acelasi timp, cu o populatie ce nu depaseste 57.000 de locuitori, mare parte inuiti, se poate spuna ca insula cu statut autonom din regatul Danemarcei este aproape parasita. Iar dintre putinele asezari existente in acest colt de lume, Ittoqqortoormiit este cea mai izolata dintre toate. Ittoqqortoormiit este o localitate in care pescuitul si, ocazional, vanatoarea balenelor, focilor si a ursilor polari reprezinta ocupatiile principale ale celor aproximativ 500 de persoane care locuiesc aici. Trebuie spus si ca asezarea face parte dintr-un district ce acopera o suprafata relativ egala cu cea a Angliei, ceea ce inseamna ca fiecare locuitor are la dispozitie circa 150 de kilometri patrati de teren. Exista si un mic aeroport la 50 de kilometri distanta de Ittoqqortoormiit, dar zborurile sunt foarte rare, iar o calatorie cu vaporul nu poate fi efectuata decat in cele aproximativ 3 luni pe an in care apele oceanului nu sunt inghetate complet. Astfel, se poate spune, pe drept, ca populatia din Ittoqqortoormiit este izolata aproape total de restul lumii.

Insulele Kerguelen
Cunoscut si sub numele de Insulele Dezolarii, Kerguelen este un arhipelag situat in sudul Oceanului Indian, cu o suprafata totala de peste 7.000 de kilometri patrati si aflat la mii de kilometri departare de cea mai apropiata forma de civilizatie. Insulele apartin Frantei, inca din anul 1772, atunci cand au fost descoperite de catre navigatorul Yves-Joseph de Kerguelen-Tremarec. Ele nu au o populatie stabila desi, ca si in cazul Antarcticii, exista o comunitate permanenta de circa 50-100 de oameni de stiinta francezi care isi intreprind cercetarile aici. Nu exista drumuri si nici vreun aeroport, singura modalitate prin care se poate ajunge pe Insulele Kerguelen fiind o calatorie de sase zile cu un vapor din Reunion, o mica insula din apropierea Madagascarului. Chiar daca se afla intr-o zona cu ape calde, clima Insulelor Dezolarii este asemanatoare cu cea din Alaska, ceea ce face cu atat mai dificila stabilirea unei populatii permanente. In prezent, insulele, cu precadere La Grande Terre, cea mai mare dintre ele, detin un sistem de aparare cu rachete, un centru stiintific si o ferma in care este crescuta o specie de vita originara din Franta dar care a ajuns pe cale de disparitie in Hexagon.

Insula Pitcairn
Chiar daca este una dintre cele mai izolate insule ale Terrei, numele insulei Pitcairn din sudul Pacificului a ajuns in toate colturile lumii mai ales dupa publicarea romanului lui Sir John Barrow in care sunt descrise aventurile echipajul de pe nava britanica HMS Bounty. Pentru cei care nu au aflat inca despre el, trebuie spus ca, in anul 1789, marinarii de pe vasul cu pricina, fascinati de modul de viata si de frumusetea peisajelor din sudul Pacificului, s-au revoltat, lasand capitanul corabiei in voia sortii, intr-o barca, si dand foc vasului in care calatorisera, totul pentru a ramane pe insula Pitcairn, in bratele localnicelor. De altfel, cei 50 de locuitori ai insulei sunt urmasii rebelilor din urma cu peste 2 secole. Ei traiesc astazi din pescuit, o agricultura redusa si din vanzarea unor timbre extrem de rare si de cautate in lumea colectionarilor. Nu exista aeroport iar singura sansa de a ajunge pe insula sau de a pleca de acolo este o ambarcatiune de ocazie din Noua Zeelanda. Chiar si asa, o calatorie dureaza cel putin 10 zile…

Alert, Canada
Situata in Canda, la mai putin de 1.000 de kilometri de Polul Nord, mica asezare Alert este considerata cea mai nordica zona locuita permanent din lume. De asemenea, este si una in care conditiile de trai sunt duse la extrem. Rezidentii permanenti sunt, asa cum era de asteptat, oamenii de stiinta si membrii ai armatei canadiene, Alert gazduind o baza militara si un laborator stiintific. Cea mai apropiata localitate este un mic sat pescaresc, daca apropiat se pot numi cei aproximativ 2.500 de kilometri pana la acesta. O calatorie pana in Quebec ar trebui sa acopere dublul acestei distante. Chiar daca, datorita functiei sale militare, baza Alert dispune de un aeroport, temperaturile extreme (o medie ar fi undeva in jurul valorii de -40 de grade Celsius) si desele furtuni, reduc drastic numarul zborurilor. In fapt, in anul 1991, un avion militar s-a prabusit in apropierea bazei, echipelor de salvare luandu-le aproximativ 30 de ore pentru a ajunge la locul accidentului. Din nefericire, toti membrii echipajului decedasera din cauza ranilor si a temperaturii extrem de scazute.

Motuo, China
Considerata ultima zona din China in care nu exista strazi sau drumuri, Motuo este o regiune tibetana inca neatinsa de lumea moderna. Numai incercarea de a ajunge la Motuo este o peripetie demna de muncile lui Hercule, cei care se aventureaza pana aici avand de strabatut un traseu incredibil de greu care include kilometri intregi prin zone inghetate permanent din Himalaya, un precar pod suspendat, lung de 200 de metri, si terenuri accidentate in care risti sa fii inghitit complet de noroaie. Si cu toate acestea, Mouto este recunoscuta pentru frumusetea sa naturala, scripturile budiste mentionand-o ca pe locul cel mai sfant pentru credinciosii budisti. Mai mult decat atat, Motuo este un veritabil Eden pentru biologi, nu mai putin de 10% dintre toate plantele din China regasindu-se, in stare salbatica, in acest loc. Autoritatile chineze au investit zeci de milioane de dolari in construirea unor strazi catre Motuo dar absolut toate proiectele au fost abandonate din cauza desele avalanse, a solului instabil si a greutatilor insurmonatabile de tot felul. In anii 90, totusi, a fost finalizata constructia unui drum care sa lege China de Motuo. Nu a rezistat decat cateva zile pana sa devina impracticabil si sa fie inghitit de padure.

Tristan da Cunha
Tristan da Cunha, micul arhipelag situat in sudul Oceanului Atlantic, poate fi considerat, pe drept cuvant, cel mai izolat loc de pe Terra. 2,816 de kilometri il desparte de Africa de Sud, cel mai apropiat punct, si 3.360 de kiloemtri de coasta Americii de Sud. Aflat sub jurisdictie britanica, Tristan da Cunha are o populatie totala de 271 de locuitori, cei mai multi dintre ei fiind descendenti ai marinarilor britanici care au ramas pe insule in anii 1800. Astazi, ei supravietuiesc din pescuit si o agricultura rudimentara. Relieful a facut imposibila constructia unui aeroport, singura legatura a oamenilor de aici cu restul lumii fiind o nava britanica ce lega Tristan da Cunha de Africa de Sud. Cum aceasta a fost scoasa din uz, unica modalitate de a pleca sau o sosi in acest marunt arhipelag o reprezinta vasele de pescuit oceanic.