Sări la conţinut

Ultimele paduri ale Europei


O zicala din Roma Antica spunea ca o veverita ar putea ajunge din Hispania in Italica pur si simplu sarind din copac in copac. Intr-atat de impadurit era Batranul Continent pe vremuri! Astazi, dupa secole de defrisari necugetate, revolutii industriale si tehnologizare galopanta, padurile mai acopera doar 44% din suprafata totala a Europei.

Aproape 80% dintre padurile europene sunt detinute de Rusia. Insumand o suprafata de circa 1 miliard de hectare, padurile Europei alcatuiesc 25% din totalul forestier al lumii. Iar daca tot ne-am lansat in analize pe baze de cifre si procente, atunci trebuie sa retinem ca doar 26% dintre padurile europene sunt considerate relativ salbatice, majoritatea acestora fiind situate in tarile din nordul si estul continentului. Mai jos am enumerat unele dintre cele mai importante paduri din punct de vedere al biodiversitatii si masurilor de protectie care le vizeaza. Evident, si factorul estetic a fost luat in calcul. Sper sa le vizitati pe toate, intr-o buna zi.

Padurile Trillemarka si Rollagsfjell, Norvegia
La granita de est a Norvegiei cu Suedia, ascunse si marginite de vaile Sigdal si Numendal, troneaza maiestuos cei mai salbatici codri din Tara Vikingilor. Vorbim aici de o suprafata totala de 205 kilometri patrati de padure batrana de munte care adaposteste cea mai bine pastrata vale din Muntii Scandaviei, Valea Trillemarka. Intreaga zona este situata la doar 100 km est de capitala Oslo si detine calitatea remarcabila de a mentine toate caracteristicile intacte ale stravechilor paduri norvegiene.

Perimetrul natural este alcatuit dintr-o aglomerare sublima de vai, versanti montani, rauri vijelioase, lacuri limpezi precum cerul inghetat al Nordului care se oglindeste in ele si, evident, copaci foarte batrani. Aici traiesc numeroase specii de pasari care gasesc conditii ideale de a trai, precum si cele mai mari populatii de rasi si glutoni din Norvegia.

Padurea Brothwood Corpse, Anglia
Singurele paduri relicte englezesti care au scapat de furia drujbelor si topoarelor se mai gasesc astazi doar pe Isle of Wight. Sunt administrate si protejate de catre Trustul National Forestier din Marea Britaniae si sunt formate in fragmente de paduri care au supravietuit din perioada medievala pana in zilele noastre. In mod traditional, codrul Brothwood Corpse a fost un teren de vanatoare al Casei Regale, pana cand afaceristul filantrop Frank Morey l-a cumparat pentru a-l dona, in anul 1926, Trustului National.

Printre cele mai importante obiective de aici, se numara stejarii si fagii de dimensiuni remarcabile. Fauna locului include soareci de padure, veverite rosii, multe specii de lilieci si nevertebrate. De prisos sa amintesc ca din aceasta padure magistral administrata nu poti rupe nici macar o creanga fara sa fii obligat mai apoi sa iti vinzi masina pentru a-ti plati amenda.

Padurile Komi, Rusia
Ansamblul de Paduri Virgine Komi, cum este catalogat de documentele ruse, este un obiectiv UNESCO de importanta mondiala. Padurile in cauza cresc in Republica Komi din nordul Muntilor Urali, Rusia. Avand o suprafata de 32.800 kilometri patrati, padurea Komi este cea mai mare padure virgina din Europa. Codrul nesfarsit apartine ecoregiunii de taiga de munte din Urali. Speciile de copaci des intalnite aici sunt molidul siberian, bradul siberian si tisa siberiana. Fauna este deosebit de bogata si variata: cerbi, reni, ursi bruni, lupi, glutoni, nurci, mistreti si iepuri.

Padurea a fost inscrisa pe lista siturilor UNESCO din anul 1995, fiind prima padure din Rusia care a devenit obiectiv ecobiologic de importanta mondiala. Recunoasterea a venit la timp, salvand padurea pe ultima suta de metri. Aceasta deoarece, profitand de haosul legislativ si coruptia din timpul guvernarilor Eltin din acea perioada, o rapace companie forestiera franceza (Huet Holding), cumparase deja dreptul de a distruge zona, intentionand sa defriseze complet arealul Komi. Din fericire, nenorocirea nu s-a produs, cea mai mare padure europeana scapand la limita de lacomia corporatista franceza si ignoranta oligarhilor rusi.

Padurea Beloveja, Polonia & Bielorusia
Uriasa padure de la granita polono-bielorusa este o ramasita din faimosii Codrii Mazurieni, urmasi ai imenselor paduri care se intindeau odiniaora peste Marea Campie a Europei de Est. Padurea, care acopera astazi circa 1.771 de kilometri patrati, este despartita de granita dintre cele doua tari, o mare parte din ea fiind inchisa de garduri destinate prevenirii evadarii zimbrilor din rezervatie. Beloveja, sau Bialowieska, in poloneza, si Belaveszkhaya, in bielorusa, este cea mai mare rezervatie din lume care detine zimbri, o turma de circa 800 din aceste maiestuoase animale supravietuind inca in batrana padure.

In trecut, Beloveja a fost destinatia de vanatoare preferata a panilor polonezi, care se intalneau aici anual. De fapt, Beloveja a fost declarata parc de vanatoare inca din anul 1514. Astazi, padurea este un adevarat etalon in privinta conservarii si dezvoltarii ideale a unei rezervatii. Beneficiaza de un muzeu cu specific local, un mare centru veterinar dedicat ingrijirii animalelor salbatice, precum si de serviciile mai multor ghizi care insotesc turistii in ceea ce poate fi numit singurul safari european de profil. Tot aici pot fi admirati cei mai masivi si inalti stejari din Europa, o serie de 11 stejari seculari inalti de peste 30 de metri. Liderul batranilor copaci este asa-numitul Tar al Stejarilor, inalt de 46 metri, cu un diametru de peste 2 metri. Varsta acestuia a fost estimata la 800 de ani si a fost declarat monument al naturii in Bielorusia, inca din anul 1963.

Padurile din vestul Caucazului, Rusia
Intregul ansambul forestier Pontic-Caucazian este detinut de Rusia, dar padurile respective cresc pe teritoriile republicilor nord-caucaziene Adigea si Karachay-Cerchezia. Codrii, inclusi in patrimoniul UNESCO, sunt situati la 50 de km nord de orasul-statiune Soci, intinzandu-se de la litoralul Marii Negre spre Muntele Elbrus. In urma studiilor de teren desfasurate de specialistii UNESCO, s-a relevat faptul ca zona contine singurul areal montan din Europa care nu a avut de suferit de pe urma activitatilor umane. Habitatele sunt exceptional de variate pentru o regiune atat de mica, cuprinzand campii, stepe, paduri, munti si ghetari alpini.

Padurile au fost declarate rezervatii din anul 1924, cand autoritatile sovietice au decis protejarea exemplarelor record din brazii lui Nordmann (Abies naordmanniana), inalti de 85 de metri – cei mai inalti copaci din Europa. Tot aici se afla o padure unica de tisa, situata in vecinatatea orasului Soci. Aproape o treime din totalitatea speciilor de plante este alcatuita din exemplare care nu mai sunt intalnite in alte parti ale lumii. Padurile caucaziene de vest reprezinta locul de origine a zimbrilor caucazieni, o specie de zimbri de talie mai mica decat zimbrii din padurile poloneze sau decat cei din Carpati. Ultimii zimbri caucazieni salbatici au fost ucisi de braconieri in anul 1926, zimbrii care populeaza astazi aceste paduri fiind urmasii celor care au supravietuit in gradinile zoologice ruse si au fost, mai apoi, incrucisati cu zimbrii polonezi si bizoni americani.

Padurile de la Biogradska Gora, Muntenegru
Aceste paduri sunt situate in regiunea muntoasa Bjelasica, in centrul Republicii Muntenegru, intre raurile Tara si Lim. Parcul National care le protejeaza acopera o suprafata de 54 de kilometri patrati fiind alcatuit din paduri relicte, pante si culmi muntoase de peste 2.000 de metri inaltime, plus un numar de sase lacuri glaciare. Cu toate ca este cel mai mic din cele patru parcuri nationale muntenegrene, Biogradska Gora adaposteste nu doar cea mai mare biodiversitate din randul acestora, ci si cele mai batrane si salbatice paduri din Balcani.

Aici traiesc 220 specii de plante, 150 specii de pasari, 10 specii de mamifere, si 86 specii de copaci si arbusti. Arealul a fost proclamat parc national in anul 1952, in apropierea sa fiind amenajat un monument care marcheaza locul unei batalii importante intre turci si sarbi.

Padurile Pyha Hakki, Finlanda
Frumusetea si salbaticia padurilor din inima Finlandei a facut ca aceste biotopuri sa fie protejate cu stictete inca din anul 1952. Padurile de taiga finlandeza sunt alcatuite in mare parte din pini si molizi. Cele care cresc in parcul national Pyha Hakki, acopera o suprafata de 13 kilometri patrati si sunt considerate de catre specialisti drept cele mai vechi paduri din Finlanda.

Dintre copacii protejati, se disting pinii scotieni si molizii norvegieni, plopii tremuratori, mestecenii arginii si aninii negri – care sunt cei mai inalti copaci din padure. Tot aici traiesc importante efective de ursi bruni, lupi, rasi, glutoni, mistreti, cocosi de munte, cocosi de mesteceni, reni, bufnite mari, ulii porumbari si acvile de munte.

Padurile de foioase din Apenini, Italia
Situat in lungul Italiei, de la nord la sud, precum o uriasa coloana vertebrala de piatra, lantul Muntilor Apenini adaposteste nu doar o fauna unica pentru peninsula italica, ci si unele dintre cele mai valoroase paduri europene. Toate padurile de aici s-au pastrat relativ intacte datorita altitudinii mari si a terenului accidentat, impropriu exploatarilor forestiere. Acesti codri gazduiesc specii rare si valoroase, precum papucul-doamnei, una dintre putinele orhidee europene, si ursul marsican, cea mai mica subspecie de urs brun din lume (astazi, in Apenini mai supravietuind doar 70-100 exemplare).

Ecoregiunea acopera doar partea nordica si centrala a Apeninilor, incluzand Muntele Corno, care atinge inaltimea record a lantului, cu ai sai 2.912 metri. Clima este blanda, fiind influentata de Marea Mediterana, dar ninsorile sunt, uneori, frecvente si abundente. Padurile de foioase din Apenini sunt alcatuite din fagi amestecati cu brazi europeni, unele exemplare din randul acestor conifere atingand 45 de metri inaltime. Printre animale, se remarca cateva specii endemice precum capra neagra si lupul de Apenini, caprioara, mistretul, jderul de piatra, dihorul, porcul spinos, nevastuica, bursucul, gaia neagra, acvila de munte, soimul calator, uliul porumbar si mai multe specii rare de ciocanitori.

Laurisilva de Madeira, Portugalia
Laurisilvele, sau padurile relicte din insula Madeira, reprezinta un ecosistem unic in lume. La ora acuala, laurisilvele constituie cele mai mai mari paduri de de dafini si lauri si sunt alcatuite in proportie de 90% din padure primara, neatinsa de sute de ani. Cele intalnite in Madeira sunt mai bine pastrate decat laurisilvele din insulele Azore si Canare. Sunt alcatuite din copaci batrani care ating uneori lungimi de 40 metri.

In Madeira, laurisilvele cresc la o altitudine cuprinsa intre 300 si 1.400 de metri si acopera o suprafata de 149,5 kilometri patrati. Au fost declarate monumente UNESCO in anul 1999. Cele mai valoroase specii de copaci sunt cele din genurile Ocotea Foetens, Persea Indica, Visnea mocaena si Apollonias barbujana. Laurisilvele acopereau in trecut, cand clima era mai umeda, intregul bazin mediteranean, insa in urma schimbarilor climatice si a defrisarilor, padurile de dafini se mai intalnesc doar in Madeira, Azore si Canare.

Padurile Romaniei… Viitor fara de speranta?
Printre povestile cu care ne place noua, romanilor, sa ne laudam se numara si aceea care afirma, cu aplomb si mandrie nationala, ca tara noastra detine cele mai mari si mai salbatice paduri din Europa. Din nefericire, mitul in cauza a fost adevarat doar pana in anul 1989. Revolutia din Decembrie a adus, printre altele, si mutilarea codrilor seculari ai Romaniei. In mod paradoxal, perioada comunista a fost cea mai propice pentru codrii romanesti: atunci am avut cea mai buna protectie impotriva taierilor abuzive si necugetate de padure. Regimul ceausist a mentinut atat padurile seculare, cat si padurile tinere, plantate si ingrijite prin eforturile si grija lui Marin Dracea, parintele silviculturii si impaduririlor din Romania.
Retrocedarea padurilor, in lipsa unor legi drastice de protectie, a reprezentat una dintre cele mai inconstiente si lacome masuri luate de catre guvernantii postdecembristi. Mii de hectare de padure au fost, astfel, masacrate si vandute pe nimic: proprietarii, in goana lor dupa o imbogatire rapida, nu au dat doi bani pe ecologie si conservarea mediului. Retrocedarea padurilor, alaturi de jaful organizat si taierile ilegale s-au constituit in cele mai mari pericole la adresa padurilor romanesti.

Asa s-a ajuns la situatia actuala, cand doar 26% din suprafata Romaniei mai este impadurita, in conditiile in care, conform normelor internationale, procentul minim de impadurire a teritoriului unei tari nu trebuie sa ajunga sub 25%, daca se ia in calcul crearea unor conditii de sanatate cat mai bune pentru populatie. Astazi, ne aflam sub media europeana, iar la capitolul paduri, Romania se afla pe locul 13 in Europa. Spre rusinea noastra, tari care au o clima si un relief identice cu cele ale noastre, stau mult mai bine, cand vine vorba de fondul forestier. Bunaoara, Austria este impadurita in proportie de 38%, Slovacia are 34,7% teritoriu impadurit, iar Bulgaria, cu care ne place sa ne comparam stupid, la absolut orice, are 32,5% paduri.
Tot in zilele noastre, fiecare roman beneficiaza de 0,33 hectare de padure pe cap de locuitor. In Europa, pe primele locuri intalnim tarile nordice: Finlanda (4,66 hectare la un locuitor), Suedia (2,88 ha) si Norvegia (2,32 ha).
Astazi, cele mai impadurite judete din Romania sunt Suceava, Hunedoara, Harghita, Alba, Bistrita, Valcea, Gorj si Buzau. Cel mai sarac judet in paduri este Calarasiul, care are doar 4,2% din suprafata impadurita, urmat de Teleorman, Constanta, Ialomita si Galati.

Din punct de vedere al padurilor relicte, specialistii au stabilit ca in vestul Carpatilor Meridionali se mai gaseste una dintre ultimele paduri intacte de pe Terra. Peisajul forestier respectiv include cea mai mare parte din Parcul National Retezat, precum si suprafete din Parcul National Domogled-Valea Cernei si din Geoparcul Dinozaurilor Hateg. Aici se intalnesc cele mai salbatice paduri de fag din intreaga Europa.

Celalat nucleu de paduri relicte din Romania este situat in nordul Carpatilor Orientali, pe suprafetele judetelor Suceava, Harghita si Bistrita, dar sunt in mare pericol de defrisare din cauza lacomiei clasei politice si a autoritatilor locale. Cum parca raul nu era indeajuns de mare, la nivelul anului 2010, nu mai putin de 15% din suprafata totala a padurilor Romaniei a fost vanduta unor companii internationale.
Prin urmare, jaful si distrugerea padurilor romanesti continua la proportii nemaintalnite decat intr-o tara din lumea a treia. Ce se va alege de padurile stravechi din Romania (in conditiile in care autoritatile vor sa construiasca o autostrada care va strabate Muntii Retezat), numai bunul Dumnezeu poate sti. Noi, romanii, nu mai suntem demult frati cu padurea…

Ceilalti au fost mai breji?


Un mic petec de hartie (foarte, foarte mic) de analizat:

Asta nu-i nimic! Dar sa-i vedeti pe astia de acum!!!

Ma mai gandesc… Astept justitiarii (au inceput, usor, incet, tacit si sigur sa apara…)… Oare? Voi ce credeti? Cititi istoria, se spune ca se repeta. Eu zic, ca nu, ulciorul nu merge de mai multe ori la apa, ca se sparge.

Ochiul meu e mai patrunzator… si orizontul muuult mai larg…

69


Putine subiecte creeaza la fel de multe controverse precum un film porno. Putine personaje starnesc atatea scandaluri precum cele care joaca in pelicule pentru adulti. Un periplu prin lumea sexului pe suport magnetic si digital este mai mult decat revelator fata de insasi natura umana. Cadru cu cadru, pornografia a dus in egala masura la redescoperirea fara precedent a sexualitatii precum si la caderea omului in capcana viciului.

Sexul vazut prin lentila 

In prezent, pornografia a ajuns la o spectaculoasa dezvoltare fara precedent. A depasit de mult granitele unui subgen cinematografic sau ale unui curent marginal si decadent al sexualitatii umane. Secolul XXI o surprinde sub forma unei megatendinte dezvoltate precum o caracatita care isi ingroasa si-si lungeste tentaculele in fiecare minut, digerand vieti, destine, cariere si, mai ale, sume imense de bani. Fenomenul a devenit extrem de complex, odata cu dezvoltarea tehnologiilor cinematografice, explozia Internetului si saracia generalizata care impinge multi tineri de ambele sexe sa aleaga un destin de pornostar. Dincolo de falsa pudibonderie, de studiile expertilor, de vieti distruse, de mirosul banilor si de gustul sexului, de obscenitatea vazuta drept normalitate si de umorul negru involuntar din spatele camerei de filmat, avem o adevarata marturie pe celuloid despre felul in care omenirea a fost marcata ireversibil de satiriazisul vizual oferit contra cost in fata ecranului. Pornografia nu este, in esenta, decat examenul ratat pe care l-a dat Homo sapiens in fata maturizarii sale ca specie, atunci cand a amestecat banul cu functia sexuala si erosul cu depravarea. Rezultatul se vede in milioanele de productii porno care cresc de la an la an, mai ceva decat cotele Amazonului in sezonul ploios. Bani sa iasa, caci sex faceam oricum de placere, par sa isi zica reprezentantii speciei Homo ludicus

Termenul in sine isi trage originea inca din Grecia Antica, unde “pornai” insemna literalmente “destrabalare”. La o prima vedere, am fi tentati sa atribuim titulatura de “pornografie” tuturor reproducerilor cu tematica sexuala, fie ele pe panza, piatra, lemn, metal, marmura, care au insotit dezvoltarea civilizatiei umane din Cuaternar pana in zilele noastre. Am gresi irevocabil. Marea lor majoritate sunt adevarate opera de arta ale patrimoniului mondial. Niciun om cu o bruma de cultura si un dram de discernamant nu poate descrie drept pornografie sculpturile templelor de la Konarak si Kajuraho, stampele erotice chinezesti, japoneze sau coreene, sculpturile si picturile artei europene de la greci pana la finele Renasterii. Nici macar primele reproduceri stangace ale unui act sexual, realizate pe peretii pesterilor de catre oamenii invesmantati in blanuri, nu au nimic pornografic intransele. Cu totul alta a fost situatia din primul moment in care un cuplu uman a acceptat sa execute un act sexual contra cost, in fata ochiului neiertator, pofticios si iscoditor al primelor aparate de filmat. Atunci a aparut, de fapt, prima forma de prostitutie pe celuloid.

Pictura pe un vas grecesc datand din anul 511 i. Hr.

Stampa erotica japoneza, secolul XII

Epoca de aur a pornvintage-ului 

Primele filme porno sunt la fel de vechi precum a 7-a arta, cinematografia. Putem afirma, fara greseala, ca odata ce omul a pus mana pe un aparat de filmat, printre primele subiecte cinematografice care i-au trecut prin cap, au fost cu siguranta si cele legate de sex. Practic, odata cu pornografia vintage, a cazut si ultimul val de mister palpabil care oculta actul sexual dintre un barbat si o femeie, lasand astfel o poarta deschisa prin care au izbucnit toti demonii sexuali alaturi de toate frustrarile tinute sub lant timp de secole de morala crestina. Astazi, pornografia are nenumarate fatete sub forma literaturii porno, fotografiei, sculpturilor, picturilor, animatiei, filmului si jocurilor video. Iar cand actul sexual are loc in fata publicului din asa numitele teatre-porno, evident nu mai avem pornografie, ci porn-live-acting.

Istoricul Patrick Robertson afirma in lucrarea sa, Film Facts, ca prima imperechere umana surprinsa pe pelicula o regasim in “L’Ecu d’Or la bonne auberge”  filmat, bineinteles, in Franta anului 1908. Scenariul descrie un soldat care performeaza cateva acte sexuale cu o hangita. Francezii isi vad titulatura amenintata tocmai de la capatul lumii, unde o echipa de  pionieri argentinieni au turnat filmul porno”El Satario”, undeva pe la anul 1912. Nu se lasa mai prejos nici germanii, care vin puternic din urma cu ceea ce pare fi prima pelicula hardcore din istorie. Filmul “Am Abend” incepe cu o scena in care o femeie se masturbeaza singura intr-o camera, dupa care urmeaza cadre dure in care “actrita” face sex normal, anal si oral cu un barbat. Desigur, pe muteste, deoarece la acea data cinematografia nu se intalnise cu sunetul. Peliculele cu tematica porno nu se impiedica de acest aspect si cunosc o adevarata explozie in epoca filmului mut din pragul anilor 1920-1930, perioada cand erau difuzate clandestin in bordeluri, spre deliciul clientilor.

O alta categorie de privitori incantati de pornografie au fost soldatii celor doua razboaie mondiale. Foarte multi dintre ei aveau buzunarele captusite cu primele fotografii porno. Nu conta ca erau puse la piept, langa cele cu nevasta si copii. Situatia in sine cuprindea multe momente hilare in care soldati din armate inamice se intalneau deseori in spatele transeelor pentru a face schimb de poze porno. La fel stateau lucrurile si in momentele cand cadeau prizonieri. Primele obiecte de care erau deposedati erau tot fotografiile deocheate. Uneori, acestea erau mai cautate decat ceasurile sau inelele captivilor. Cu toate acestea, pe timp de pace cenzura era atotputernica in Europa si in America acelei perioade, prin urmare, multe filme porno “de epoca” au fost distruse de politiile tarilor pe teritoriul carora erau descoperite.

Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, cresterea bunastarii economice occidentale, produsa de Planul Marshall, alaturi de aparitia Revolutiei Sexuale, a anticonceptionalelor, a muzicii rock, LSD-ului, a revoltei fata de Razboiul din Vietnam si a multor altor factori socio-economici, a dus in final la o schimbare de 180 de grade a viziunii asupra sexualitatii. De fapt, a fost o trecere de la o extrema la cealalta. Din generatiile pudice si puritane europeano-americane, au aparut cohorte intregi de tineri furiosi care vedeau in sexualitate o ultima reduta de cucerit. Pe un astfel de teren, pornografia nu putea decat inflori…

Ceea ce s-a si intamplat. In anul 1969 (interesanta coincidenta!), Danemarca devine prima tara europeana care legalizeaza pornografia hardcore, fiind urmata, la scurt timp, de alte tari nordice, precum Norvegia si Suedia. Incet, incet, omenirea se indrepta spre asa-numita “Golden Age of Porn”, epoca condimentata pe deplin de pelicule care au facut istorie in domeniu. Filme precum “Deep Throat” (1972), “Behind the Green Door” (1972), “The Devil in Miss Jones” (1975) si “Debbie Does Dallas”(1978), anuntau inceputul unei noi revolutii a filmului deocheat. Promotorii obscenului sunt o serie din ce in ce mai numeroasa de actori absolut fara nicio prejudecata, vajnicii pionieri in pielea goala profitand din plin de noile tehnologii vizuale din cinematografie, televiziune si, mai apoi, video.

Pornografia pe caprarii 

Un astfel de monstru al dezmatului nu se putea dezvolta decat daca includea in sine toate genurile si subgenurile fanteziilor, dorintelor si obsesiilor consumatorului de porno. Da, consumator, pentru ca peste 90% dintre pasionatii (obsedatii?) domeniului sunt barbati. Nu va grabiti sa-i condamnati! Studiile au demonstrat fara echivoc faptul ca  barbatii se excita in mare masura vizual. Stimululul vizual sexual este cu mult mai pronuntat in cadrul barbatilor decat al femeilor. Pur si simplu, cele doua sexe au fost construite diferit. De asemenea, inclinatia spre voyeurism este o caracteristica predominant masculina. Acesta este, de fapt, marele secret, atu si explicatie a aparitiei si eruptiei pornografiei in forma pe care o cunoastem. Un intreprinzator ar da faliment daca ar incerca sa vanda o caseta audio porno.

In noianul de categorii ale sexului filmat, intalnim o pleiada de diviziuni si subdiviziuni. In primul rand, avem sectiunea de varsta, unde gasim productiile destinate amatorilor de scene sexuale cu femei de varsta a doua si a treia. La mare succes in America se afla genul M.I.L.F., initialele de la Mother I’d Like to Fuck, in care figureaza scene sexuale intre femei de 35-55 ani, alaturi de parteneri a cate 20 de primaveri bucata. Obsedatii de eleve de liceu se regasesc in sectiunea Teen Porn. Cresterea obezitatii in randul americanilor a dus la o categorie specifica de femei, denumita Big Beautiful Women (BBW) in limbajul porno international. Alte genuri ale preferintelor corporale ale amatorilor se regasesc in sectiunile mai mult decat explicite din categoriile: Big boobs, Big butts, Big cock, Legs, Hairy, Tiny tits etc. Urmeaza fanteziile exotice marcate de preferinte rasiale – oferta nu iarta nimic, categoriile Asian, Ebony sau Black, Indian Porn sau Latin Porn, satisfacand din plin doleantele publicului. Parca vrand sa le faca in ciuda puristilor sexului, cea mai de succes categorie din noianul pornografiei, este reprezentata de filmele Interracials. Aici, regizorii si scenaristii fac zeci de combinatii si permutari intre actrite si actori blonde si negri, asiatice si negri, albi si negrese. Lista raselor si tipologiilor umane ramane deschisa. Alta “realizare” a regizorilor a fost perpetuarea conceptului de Gang-bang, subgen care marseaza pe ideea unei singure femei asaltata din toate directiile de cat mai multi barbati, sau viceversa

Un alt mare pornosucces a fost acela de a parodia marile filme clasice, SF, politiste sau de actiune de pe marele ecran. Subgenul Porn Parody a reusit sa imbine de minune scenele hard cu comedia. Un bun exemplu este reprezentat de parodia porno a peliculei castigatoare de Oscaruri, “The Gladiator”. Evident in Gladiatorul porno, nu veti vedea lupte de gladiatori in Colloseum sau infruntari intre legiunile romane si triburile germanice. In varianta porno, “luptele” sunt intre cele doua sexe, si au loc mai ales la orizontala. Lista filmelor de Hollywood parodiate porno la mare arta, continua cu As Hard as It Gets, Anal-ize This, Analtasia, The Deer Humper, Easy Rider Her, Flesh Gordon, Forrest Hump, Frankenpenis, Gonad the Barbarian, Independence Nights, Intercourse with a Vampire, King Dong, Great Sexpectation, Last Anal Hero, Marry Bobbings, Lawrence of a Labia, Pornocchio, PocaHotAss, Rambutt, Pulp Friction, Porn on the Fourth of July, Robofuck, Schindler’s Lust, Fuckzilla, Shaving Ryan’s Privates, The Sperminator, The Sexorcist, Start Trek: Erection, Start Trek: The Next Penetration, The Texas Dildo Massacre, Top Buns, The Twilight Bone, Whore of the Worlds, si cu voia amatorilor de seriale, Twin Cheeeks si Fucklass. Cum era de asteptat, astfel de filme produc mai degraba hohote de ras privitorilor, decat banale erectii.

Universul pur al desenelor animate pentru cei mici, a fost, la randul sau, pangarit de ponografie, cele mai multe filme de acest gen – hentai – fiind produse in Japonia. Momentul cel mai periculos si deviant al pornografiei este reprezentat insa de aparitia asanumitelor filme PornoSnuff, acte filmate de inspiratie criminal-patologica in care scenele de sex se incheie cu torturarea sau moartea victimei, filmata in timp real. Astfel de filme au dus la numeroase scandaluri, arestari, procese si condamnari. De undeva dintr-un colt al vreunui iad astral, Melfion, capetenia legiunii demonilor sexuali, isi rade in barba. Pe planeta Terra, subalternii sai si-au indeplinit cu brio misiunea.

 Extremele ludicului uman 

Daca la inceputurile pornografiei, femeile care “prestau” sub aparatul de filmat erau simple prostituate impinse spre pornografie de foame si saracie, in prezent situatia s-a modificat radical. Foarte multe dintre actritele porno de astazi se indreapta spre sexul filmat nu de foame, ci din dorinta de bani, celebritate si relatii. Imbunatatirea tehnologiei a dus treptat la o adevarata explozie a carnografiei. Daca vom compara spre exemplu filmele realizate in faimoasa perioada “The Golden Age of Porn” cu productiile de dupa anul 2000, deosebirile sunt frapante. Spre exemplu, filmele din anii ’70-’80 ai secolului XX aveau o structura  bine inchegata, o intriga minutios stabilita, iar scenele de sex pur, cuprindeau cam 20-30% din durata peliculei. In schimb, filmele din anii ’90 incoace, nu au nicio noima artistica. 99% din aceste pelicule abunda in scene sexuale, unde singua nota dinamica este adusa de schimbarea partenerilor sau de aparitia instrumentarului sexual din genul catuselor si vibratoarelor de “n” forme, culori si marimi. De asemenea, regizorii au exploatat complexele masculine legate de marimea propriului sex, prezenta la majoritatea barbatilor. Producatorii de filme porno au pornit o adevarata vanatoare de barbati cat mai bine dotati de natura. Asa au aparut pe firmamentul pornografie o intreaga dinastie a mandrilor posesori de falusuri care depaseau 20 cm. Primul si probabil cel mai celebru armasar uman, a fost John Holmes, un actor porno american care declara revistei “Screw” ca este fericitul detinator al unui falus care in erectie atinge nici mai mult, nici mai putin de 41, 66 centimetri!

Evident, Holmes se lauda precum un adolescent, exagerand dramatic, adevarata dimensiune a penisului sau situandu-se undeva pe la 28 cm. Insa, cum orice moneda are si un revers, penisul lui Holmes era atat de mare incat nu reusea niciodata sa aiba o erectie completa. Actritele cu care acesta a filmat, precum Anette Heaven, declara literalmente ca Holmes “o avea mare, dar moale”. In toata cariera sa pornografica, Holmes a facut sex cu aproximativ 14 mii de femei! Nu a aflat niciodata care dintre ele i-a transmis SIDA. Armasarul Americii a coborat definitiv steagul pe data de 13 martie 1988. Avea doar 43 de ani, un penis imens si niciun pic de creier, dupa cum afirma trist intr-un interviu, prietenul si colegul sau de platou, actorul porno Ron Jeremy. Acesta din urma este la randul sau o figura care a marcat puternic atat industria cinematografiei porno, cat si peste 4000 de femei cu care s-a culcat in cariera sa. Ron Jeremy este celebru pentru fizicul sau mic, gras, buhait si paros. Intr-un cuvant, dupa cum ironic se autocaracterizeaza, este un satir indesat cu un penis de 25 cm. In treacat fie spus, Ron a ajuns faimos si pentru ca este printre putinii actori porno capabili sa-si faca singuri o autofelatie. Ron Jeremy a redefinit genul de comedie/parodie-porno. Nici scena non-XXX nu i-a ramas straina, actorul figurand deseori in videolipurile celor de la Guns’n Roses, Moby, Kid Rock si multe alte trupe muzicale.

Batranul Continent nu s-a lasat nici el mai prejos si a venit puternic din urma, prin regizori precum Anthony Adamo care a pus bazele unei asa numite “pornografii de vacanta”. Dintre actorii europeni se detaseaza figura italianului Rocco Siffredi, care pana in anul 2005 a aparut in nu mai putin de 1300 filme de profil. La inceputul anilor ’80, lumea femeilor din filmele porno a fost puternic potentata de aparitia implanturilor cu silicon. 10 ani mai tarziu, vedetele feminine din domeniu dau lovitura, imbogatindu-se in urma scenelor fierbinti; figuri precum Jenna Jameson, Julie Ashton, Asia Carrera, Terra Patrick, Briana Banks, Sylvia Saint avand zeci de fancluburi pe Internet. In pornografie nu exista democratie, cum declara si Ron Jeremy: “Un barbat obisnuit castiga intre 300-400$ la o scena, sau chiar intre 100-200$, in cazul in care este nou si necunoscut in bransa. Daca “spadasinii”, cum li se spune in jargonul nostru, ajung la cel mult 40.000$ pe an, o actrita porno ridica in medie o mica avere – 250.000$ pe an”. Oricat ar suna de hilar, si aici gasim o forma de protectie a muncii. De asemenea, se platesc sporuri de periculozitate pentru scene de dubla penetrare.

 Userul e regele 

Aparitia Internetului a dat peste cap cea de-a 69-a arta. Pe langa faptul ca piratarea filmelor porno a devenit un fenomen intr-o exploziva si continua crestere, aparitia videochat-ului erotic a dat o lovitura grea filmelor XXX. Dezvoltarea Internetului (peste 70% din retea este compusa in prezent din site-uri porno) va duce, in final, la o transformare radicala a pornografiei. In viitor, conceptul de fim porno va fi inlocuit de videochat-ul porno personalizat, in care fiecare amator al genului isi va selecta singur genul de femeie, partenerul (partenerii) cu care aceasta doreste sa presteze, precum si propriile fantezii sexuale. Cel putin asa ne asigura sociologii care au studiat atat viitorul pornografiei, cat si pe cel al sexualitatii umane. Totodata, aparitia lumilor virtuale de tip Second Life sau RedLight, ofera noi oportunitati de dezvoltarea a genului – un univers haotic, neincorsetat de nimic, liber de orice constrangeri, in care sub adapostul si anonimatul virtualului, fiecare user are posibilitatea, prin role-playing, sa-si puna in aplicare orice fantezie doreste. Sa fie aceasta pragul ultim pentru care marii apologeti ai Libertatii – filosofi, oameni politici, revolutionari – s-au luptat mai bine de doua milenii?

O tara carpita


Bucata de sirma, banda de scotch si alte “unelte” ale improvizatiei ne insotesc in istorie asemenea sarmalelor cu mamaliguta. De ce? Pentru ca pur si simplu “merge si-asa”.

In Primul Razboi Mondial, conflagratie in care Regatul Romaniei a fost pe primul loc in lume ca raport intre numarul de soldati mobilizati si victime (morti si raniti), au fost situatii in care combatantii nostri nu si-au putut folosi armele pentru ca existau pusti de un anumit calibru iar cartusele erau de calibru diferit (!).

Pur si simplu existau firme diferite prin care se derulasera importurile de armament si munitie, iar birocratia era de asa natura incit documentele de import nu ajungeau unde trebuie.

Este celebra afirmatia generalului francez Henri Berthelot, care – dupa ce a inspectat frontul – i-a spus regelui Ferdinand:”Majestate, aveti o armata minunat dezorganizata”.

Mi-am adus aminte si de un articol publicat de celebrul ziarist Brunea-Fox in ziarul “Dimineata”, pe la inceputul anilor ’30, tot despre o maternitate.

Cazuse guvernul taranist si venisera iar liberalii la putere. Directorul respectivei maternitati fiind numit de taranisti, “trebuia” schimbat de noua stapinire. (O paranteza: va suna cunoscut?! Se intimpla acum mai bine de saptezeci de ani).

Pentru ca legal era cvasiimposibil, guvernantii trimisesera o inspectie sanitara care a decis ca spitalul nu respecta normele de igiena, asa ca i-au pus lacatul, doar-doar directorul isi da singur demisia.

Prin urmare, femeile nasteau acasa, cu moasele, ca-n Evul mediu, iar maternitatea era inchisa. Mergea si-asa…

In anii ’80, pe fondul cvasidisparitiei scolilor de meserii – acum au disparut cu totul – atunci cind ti se spargea o teava sau iti cadea tavanul in cap, economia informala intra in actiune.

Sudorul devenea si instalator sau un lacatus-mecanic aparea echipat cu bidinea si var. Improvizatia devenea, incet, dar sigur, litera de lege. Cel care ieri era sofer pe rata, cum se zicea pe vremea aia, aparea brusc in postura de chelner peste o saptamina si-ti varsa supa-n poala.

Sigur ca una era sa-ti cada salata-n cap din miinile chelnerului si alta era sa-ti sara apartamentul in aer din pricina unei impovizatii la instalatia de gaz. Numai ca mentalitatea si lantul de intimplari care conduceau spre asemenea situatii era mereu si mereu acelasi.

Mereu se putea si-asa, mereu o saiba si o sirma inlocuiau reparatia corespunzatoare. Uneori se invoca si saracia, si lipsa pieselor de schimb si altele, dar deseori delasarea era chestiunea de baza.

Pe de alta parte, realizam treptat – am mai scris-o cu ani de zile in urma – ce inseamna sa ne pierdem meseriasii buni, atitia cit mai erau/mai sunt.

Nu doar medicii, nu doar profesorii, nu doar inginerii. Exodul acestora din urma abia incepe, pe masura ce Uniunea Europeana ridica restrictiile pentru Romania si Bulgaria pe piata fortei de munca.

Numai ca de doua decenii am inceput sa ne pierdem electricienii, timplarii, zidarii, istalatorii, parchetarii, etc, etc. Sigur ca din punct de vedere social/profesional, situatia acestora este mai umila decit aceea a medicilor sau a profesorilor.

Dar pentru viata noastra de zi cu zi, lipsa lor poate genera tragedii. Un sofer de autobuz neatent sau alcoolic, un instalator de la gaz care face o instalatie de tip “bomba cu ceas”, un constructor care ridica o cladire fara sa respecte normele de protectie, toate acestea pot provoca tragedii incomensurabile.

Imi aduc aminte de un cutremur in Turcia, cind s-a constatat ca o multime de firme nu respectasera aceste norme, ca una era pe hirtie si alta in realitate si, prin urmare, numarul de victime a fost mult mai mare decit ar fi trebuit sa fie daca s-ar fi lucrat cu responsabilitate.

Sigur, cind se intimpla ceva de anvergura a ceea ce s-a intimplat la Giulesti, responsabilitatea imediata este a celor implicati in mod direct. Insa o natiune inteligenta transcede discutia de la cazul concret la sistem si trage concluziile de rigoare, in asa fel incit probabilitatea ca ceva similar sa se intimple sa fie minima.

Discutia publica nu ar trebui sa fie politizata – totul este imediat politizat la noi, in interesul unui partid sau al altuia, care profita in mod cinic de eveniment pentru a isi lua la suturi competitorii – ci profesionalizata.

Sistemul de mentalitati care conduce la asemenea tragedii, asa cum scriam mai sus, este unul istoric – am dat citeva exemple, mai pot da sute din ultimele decenii – si impotriva metehnelor istorice, care se solidifica intr-un pattern cultural/social, este cel mai greu de luptat.

Pentru ca aici nu mai avem de-a face cu slabiciunea unei administratii, cu prestatia unui anume partid sau coalitie de partide, avem de-a face cu insusi modul nostru de-a fi.

De la primul pina la ultimul. Un amic din Germania imi povestea ca atunci cind si-a renovat apartamentul, contractul incheiat cu firma respectiva – evident, exista un contract – prevedea si cite straturi de lac vor fi aplicate pe lemnarie.

Si ce penalizari vor fi platite de firma in cazul in care nu isi respecta conditiile asumate. Nu exista rola cu banda de scotch in buzunarul de la spate. Uneori, mentalitatile noastre produc doar nervi si ginduri de emigrare.

Insa exista situatii in care produc tragedii cumplite. Cum spunea un amic, poate ne trezim pina nu ne cade tara-n cap.

Atentie la OG 50/2010: cititi cu atentie acordurile cu bancile!


Pentru a putea beneficia de aceasta ordonanta, clientul trebuie sa se prezinte cat mai repede la banca dupa ce a primit instiintarea din partea acesteia, sa citeasca cu multa atentie noul mod de calcul al dobanzii la creditul sau si, daca este de acord, sa semneze acest act aditional la contractul de credit. Dupa aceea, clientul va putea sa-si calculeze mult mai usor dobanda de plata, deoarece va depinde numai de un indicator care este publicat pe site-ul BNR si de o marja care este fixa pe toata durata creditului respectiv.

Ordonanta spune ca bancile sunt obligate in perioada urmatoare sa-i cheme pe toti cei care au credite pentru a-si renegocia sau pentru a semna un act aditional la contractul de credit, in care se stipuleaza ca noua dobanda depinde numai de un indicator international sau national recunoscut: EURIBOR, RIBOR sau BUBOR, ceea ce inseamna dobanda de pe piata interbancara la leu, respectiv la euro sau la dolar plus o marja fixa pe toata durata creditului.

Ratele dobanzilor la lei din contractele de credit anterioare depindeau de rata de dobanda interbancara BUBOR, dar erau adaugate diverse prime de risc sau marje netransparente pentru clientul de rand si care-i ingreunau acestuia foarte mult posibilitatea de a calcula dobanda efectiva.

De asemenea, clientului ii era aproape imposibil sa renegocieze dobanda cu banca si sa primeasca o reducere in cazul in care pe pietele nationale sau internationale aceasta ar fi scazut.

Nicolae Tonitza


Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad – d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al “tristețelor luxuriant colorate” și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr.2 și urmează Gimnaziul real “Manolache K. Epureanu” din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților). iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu, cu care va rămâne prieten până la moartea celui din urmă.

În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.

În 1908 pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königliche Bayerische Akademie der Bildenden Künste (Academia regală bavareză de arte frumoase) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul “Importanța criticii de artă” la revista Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris.

La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului belle époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul – acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității – senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.

În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția “Tinerimii artistice“. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de “pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul. În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După război se stabilește la București, unde – alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți – colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația “Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază “Grupul celor patru”.

În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale “Grupului celor patru”. Tonița, între timp considerat “cel mai de seamă” pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la “Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul “Lunii Bucureștilor”.

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonița ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonița să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul “Anemonelor“. După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism – a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: “Rampa”, “Flacăra”, “Clopotul”, “Hiena” etc. – sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.

Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. “Ochii lui Tonița”, ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.

De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie și realitate, Tonița trece în ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv și printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie.

Autoportret

Calugarite

Cafenea in Mangalia

Clown

Coada la paine

Curtea

Fata

Fata 2

Fata padurarului

Femeia japoneza

Fetita

Iarna in Bucuresti

Mama si copilul

Muncitoare

Nud de femeie

Nud

Tanara fata

Lupta pentru resurse: Afganistanul


Un intelept proverb din vechime spune ca “Minciuna are picioare scurte”. O scurgere recenta de informatii privind zacamintele naturale care se ascund in subsolul afgan ne ofera o perspectiva diferita a campaniei internationale impotriva terorismului, initiata de administratia Bush dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 si concretizata in ocuparea Afganistanului. Banuielile diversilor analisti politici internationali care invinuiau Statele Unite ale Americii ca doresc, de fapt, cotropirea si insusirea bogatiilor naturale ale Afganistanului (despre care circulau cifre imense in cercuri restranse), sunt pe cale sa fie confirmate. Unii estimeaza ca valoarea bogatiilor subterane depaseste suma astronomica de 1 trilion de dolari. Se zice ca razboaiele si banii impart acelasi miros. Razboiul din Afganistan poarta cu sine aroma ametitoare a peste 1000 de miliarde…

Un simplu comunicat de presa 

Cate poate spune sau cate poate ascunde un simplu comunicat de presa? Mai ales atunci cand acesta este remis cu girul oficial al Pentagonului si preluat de marile agentii de presa ale lumii? Subiectul este extrem de sensibil si actual: razboiul impotriva terorismului, pacificarea Afganistanului, vanatoarea de talibani, distrugerea Al-Qaeda, normalizarea vietii dintr-o tara care nu a mai cunoscut pacea de peste 30 de ani si, nu in ultimul rand, goana dupa metale pretioase si gaze naturale, ambele aflate la mare pret in zilele noastre.

Revenind la comunicatul in cauza, acesta a trecut aproape neobservat chiar si in presa internationala. A lasat in urma doar comentarii acide sau resemnate venite din partea analistilor specializati in politica internationala, economia mondiala si impartirea zonelor de influenta. In luna noiembrie a anului trecut, surse din interiorul Pentagonului declarau sub anonimat ca mai multe expeditii geologice americano-afgane sustineau ca rezultatele obtinute pana la acea data indica prezenta a mari depozite minerale in adancurile acestei tari din inima Asiei.

Cu toate acestea, goana dupa bogatiile unei tari sarace (!), a inceput mult mai devreme. In luna ianuarie a anului 1984, directorul Departamentului Afgan de Geologie publica un raport conform caruia subsolul tarii dispune de o mare varietate de resurse minerale, incluzand aici: fier, crom, aur, argint, sulf, talc, magneziu, marmura si lapis lazuli. Era doar o estimare superficiala, geologii afgani nedispunand la acea vreme de aparatura performanta cu ajutorul careia sa evalueze toate mineralele din subsol sau macar dimensiunea zacamintelor in cauza. Informatiile aduse de geologii afgani ajunsesera deja la urechile sovieticilor, care de la infiintarea lor in Afganistan, banuiau ca aceasta tara arida ascunde si alte bogatii in afara de uriasele depozite de gaze naturale, despre care Kremlinul avea cunostinta inca din anul 1957, cand geologii rusi investigau rezervele de gaze naturale din apropierea fluviului Amu Daria.

Guvernul afgan din acea perioada era o marioneta sustinuta de Uniunea Sovietica: prin urmare, autoritatile de la Kabul se pregateau sa dezvolte si sa exploateze resursele minerale pe baza tehnologiei de extractie si prelucrare sovietica, alaturi de inginerii pregatiti la Moscova. Evident ca U.R.S.S-ul intentiona sa-si pastreze partea leului pentru sine. O alta comoara indelung cautata dupa care jinduiau ochii sovieticilor, consta in rezervele de uraniu afgane, foarte apreciate in intreaga lume deoarece furnizau materia prima pentru armele nucleare a caror dezvoltare era la apogeu spre mijlocul anilor ’80. Peste planurile sovieto-afgane s-a asternut insa praful dupa infrangerea U.R.S.S-ului de catre mujahedini, eveniment incheiat cu fuga rusinoasa a rusilor din anul 1989.

 Cum sa furi un Trilion? 

Pe data de 13 iunie 2010, cotidianul The New York Post titra pe prima pagina un eveniment de importanta majora pentru geo-politica mondiala. Cu putine zile in urma, cercetatori din cadrul U.S. Geological Survey (forul suprem al geologiei si mineritului american), aparati de soldatii U.S. Army si ghidati de agentii CIA, descoperisera cea mai mare parte din potentialul subsolului afgan. La o prima estimare a geologilor, zacamintele afgane valorau peste 1 trilion de dolari. Un trilion! Adica un tren de 25 vagoane incarcate ochi din podea pana la acoperis cu hartii de cate o suta de dolari!

La Washington ochii sticleau lacom, iar mainile se strangeau cu bucurie. La Moscova, privirile impasibile ascundeau noi strategii. La Teheran, ingrijorarea si temerile erau pe noi culmi. La Beijing, strategii intrau in sedinta urgenta, pe cand la Bruxelles era pe deplin stapana surpriza si surorile ei – stupoarea si frustrarea.

Doar capeteniile tribale din Afganistan nu aveau habar de ceea ce se intampla. Impasibili si aparent absenti, afganii isi vedeau de treburile si cutumele lor stravechi. Viata stapanilor de drept ai bogatiilor de sub pamantul stramosilor lor continua netulburata. De fapt, 99% dintre cetatenii afgani nu au aflat nici astazi despre descoperirea care le poate schimba vietile. Definitiv.

Sumele de bani rezultate de aici ar putea schimba din temelii Afganistanul, daca bineinteles se vrea asta… ceea ce, conform majoritatii analistilor politici, este foarte putin probabil sa se intample vreodata. Chiar si un sfert din suma colosala de bani ar fi suficienta pentru construirea unei infrastucturi moderne de secol 21, asigurarea bazelor unor economii locale durabile, alaturi de punerea la punct a unor sisteme de invatamant si sanatate eficiente.

Guvernul afgan si presedintele in exercitiu, Hamid Karzai, au fost anuntati printre ultimii de descoperire, un oficial american din Afgansitan comentand ironic ca mai era putin si Executivul afgan afla vestea de la CNN, in loc sa primeasca informatiile direct de la « prietenii » de la Washington. Intr-un sfarsit, oficialii afgani si americani au cazut de acord sa discute in privinta noii descoperiri care schimba total datele jocurilor geopolitice.

In ciuda exacerbarii conflictelor armate alimentate de ofensiva talibanilor si in ciuda suplimentarii cu trupe americane anuntata inca de anul trecut de catre Presedintele Barack Obama, ofensiva lansata de trupele americane la Marja, in sudul Afganistanului, bate pasul pe loc, cu toata superioritatea zdrobitoare a tehnicii de lupta americane. Colac peste pupaza, acuzatiile de coruptie si favoritism continua sa curga asupra capetelor membrilor guvernului Karzai. Data fiind situatia, oficialii americani se vad nevoiti sa ia in considerare faptul ca noua comoara este pe cale sa se transforme intr-o arma cu mai multe taisuri.

In loc sa aduca mult sperata pace si prosperitate, noile bogatii naturale pot determina talibanii sa se angajeze cu si mai multa furie in lupta, avand inca un motiv sa faca tot posibilul pentru recastigarea controlului asupra Afganistanului. Coruptia, care se afla deja pe un trend ascendent in randul membrilor guvernului Karzai, risca sa fie alimentata din plin de tentatia uriasa a noilor bogatii. Cu atat mai mult cu cat o mana de oligarhi locali si actuale capetenii tribale razboinice sunt deja stapani peste pamanturile care ascund bogatiile fabuloase.

Povestea comorii 

Nu mai departe de anul trecut, ministrul afgan al minelor a fost acuzat de oficialii americani ca a acceptat o mita in valoare de 30 milioane de dolari, venita din partea unor afaceristi chinezi carora le acordase dreptul de a-si exploata propria mina de cupru. Ministrul a fost demis.

Luptele nesfarsite dintre armata afgana si liderii tribali continua nestingherite de posibilitatea incheierii macar a unui acord de pace pe termen scurt. Afganistanul beneficiaza de o lege nationala a mineritului, intocmita cu ajutorul consilierilor Bancii Mondiale, cu observatia ca intr-o tara ca Afganistanul legea este pur si simplu inaplicabila in contextul actual. Observatia deputatului subsecretar pentru Aparare si Comert si lider al echipei Pentagonului care a descoperit zacamintele, Paul A. Brinkley, este mai mult decat elocventa: “Aici legile tarii nu conteaza, nimeni nu poate anticipa reactia populatiei in cazul unei confruntari intre guvernul afgan sprijinit de noi si capeteniile tribale care controleaza provinciile unde am facut descoperirile. Ministrul minelor nu este pregatit sa se ocupe de situatie. Este de datoria noastra sa-l ajutam in acesta privinta”.

In anul 2004, geologi americani trimisi in Afganistan ca parte a unei echipe de reconstructie, au descoperit o serie de harti ciudate in depozitul Oficiului Geologic Afgan din Kabul. La o prima evaluare, hartile prezentau date noi asupra zacamintelor minerale ale tarii. Echipa americana a aflat, ulterior, ca datele au fost colectate de catre expertii minieri rusi detasati aici pe perioada ocupatiei sovietice a Afganistanului. In graba retragerii din 1989, toate hartile si materialele intocmite de rusi au fost abandonate. In timpul haosului anilor ’90, cand Afganistanul a fost macinat de nesfarsite razboaie civile si de regimul de fier al talibanilor, un mic grup de geologi afgani a reusit sa protejeze hartile, ascunzandu-le in propriile case. Geologii afgani le-au returnat Oficiului Geologic Afgan doar dupa invazia americana si rasturnarea regimului taliban din anul 2001.

“Hartile au fost realizate cu mult timp in urma, locurile erau stiute, dar dezvoltarea mineritului a fost inexistenta in cei 30-35 ani de razboaie continue”, intareste Ahmad Hujabre, un inginer afgan care a lucrat in anii ’79 in cadrul Ministerului Minelor.

Inarmat cu vechile harti rusesti, U.S. Geological Survey a inceput inca din anul 2006 o serie de survolari la inaltime asupra Afganistanului. Specialistii americani s-au folosit de echipament de ultima ora bazat pe masuratori magnetice si gravitationale. Echipamentul a fost atasat pe un avion de tip Navy Orion P-3, care a survolat astfel peste 70% din suprafata tarii. Datele obtinute au fost intr-atat de producatoare de sperante pentru Wshington, incat, un an mai tarziu, echipa de geologi s-a reintors pentru un studiu si mai sofisticat, de data acesta la bordul unui avion britanic de bombardament echipat cu instrumente care ofereau imagini tridimensionale ale depozitelor minerale de mica si mare adancime. A fost cel mai detaliat si avansat studiu asupra subsolului afgan realizat vreodata.

 Capitala miniera a lumii 

Rezultatele au fost – aparent – uitate, pentru ca in noiembrie 2009, o forta speciala delegata de Pentagon cu misiunea de a afla datele finale asupra bogatiilor afgane s-a infiintat de urgenta in “teatrul de operatiuni impotriva terorismului”.

Pana in prezent, conform datelor Pentagonului, cele mai mari depozite naturale investigate contin zacaminte majore de fier si cupru. Zacamintele sunt atat de voluminoase incat fac, teoretic, ca la ora actuala Afgansitanul sa detina cele mai mari rezerve de cupru si fier din lume. Alte descoperiri includ mari depozite de Niobiu, un metal usor, foarte rar, folosit in obtinerea de oteluri cu proprietati superconductoare.

Rezervele de gaze naturale ale Afganistanului contin aproximativ 150 de miliarde de metri cubi. Zacamintele de carbuni din acesta tara insumeaza, de asemeni, cifra enorma de peste 400 milioane de tone. In anul 1983, in Muntii Khwaja Rawash situati la nord de Kabul, expertii sovietici erau in extaz: identificasera unul dintre cele mai mari zacaminte de uraniu din lume. In anul 2009, americanii gustau un extaz si mai mare: tocmia descoperisera ca Afganistanul mai detinea depozite similare de uraniu in Koh Mir Daoud, langa Herat si Kharkiz, in provincia Khandahar.

De asemenea, saraca tara asiatica mai detine importante zacaminte de azbest natural, aur, argint, nichel, zinc, mercur, bauxita, potasiu, grafit, turmaline, smaralde, safire si rubine. Insa marea bogatie a subsolului afgan consta in depozitele sale de fier cu o puritate nemaintalnita. La o prima estimare, depozitele feroase contin circa 2 miliarde de tone de amestecuri din hematite si magnatite, amestecuri care contin circa 62% fier pur.

Cel mai mare depozit de cupru din Afganistan se afla undeva la 50 km nord de capitala Kabul, in valea Aynak. Zacamintele contin peste 300 milioane tone de minereu cu o puritatea a cuprului de 0,7-1,5%.

Nu mai putin de 80 % din rezervele mondiale de lapis-lazuli, o piatra semi-pretioasa, sunt inca neexploatate, fiind ascunse in subsolul afgan. Inainte de invazia sovietica din anul 1979, minerii afgani extrageau, anual, circa 6.000 tone de lapis-lazuli, o cantitate infima fata de grosul zacamintelor.

Insa, probabil cea mai ravnita comoara din Afganistan consta in imensele zacaminte de litiu descoperite de americani in toamna anului trecut. Singure, doar rezervele de litiu ar putea scoate Afganistanul din saracia crunta din prezent si – teoretic – l-ar transforma intr-o tara mai bogata decat toate statele est-europene intrate in U.E. cu ocazia ultimului val de integrare. Litiul este materia prima pentru bateriile si unele componente din laptop-uri, telefoane mobile si alte echipamente, de la cele de buzunar la navetele cosmice!

Pe plan mondial, cerinta pentru litiu este atat de mare incat Afganistanul ar putea ajunge in viitor « Arabia Saudita a litiului » dupa cum estimeaza expertii americani de la U.S. Geological Survey.

Nici zacamintele de aur ale Afganistanului nu sunt modeste. Ba din contra, unii experti estimeaza ca daca se va trece la exploatarea tuturor zacamintelor aurifere afgane, piata mondiala a aurului va scadea cu peste 50% in doar prima luna de exploatare.

Cu aceste noi date in fata, se pare ca scopurile americanilor in Afganistan sunt mai « nuantate » si nu-i vizeaza doar pe teroristi, fanaticii musulmani sau de negasitul Osama bin Laden.

 Ok, Ce faceti cu chinezii si rusii? 

“Oh, Doamne, este un potential absolut urias aici. Practic aceasta tara sta pe comori”, exclama recent, intr-un interviu, generalul David H. Petraeus, comandantul fortelor americane din Afganistan, uluit si el de grandoarea datelor prezentate in raportul geologilor americani. Cum saracacioasa economie afgana consta, de fapt, in agricultura si pastoritul de subzistenta, produsul intern brut de aici este printre cele mai scazute din lume. Pe baza ultimei descoperiri, o parte a oficialilor afgani, satui de razboi, viseaza cu ochii deschisi la reconstructia tarii.

“Acest moment, va deveni coloana vertebrala a proaspetei economii afgane. Va deveni piatra pe care ne vom reconstrui patria” declara emotionat Jalil Jumriany, un consilier al ministrului afgan al mineritului. Este, totusi, greu de crezut ca presupunerile senine ale afganilor se vor transforma prea curand in realitate. Statele Unite ale Americii au fost, deja, acuzate ca impun un monopol economic si financiar asupra firavului stat afgan. In plus, cei doi mari rivali ai Unchiului Sam, Rusia si China, nu s-au impacat deloc cu situatia si pandesc deja la orizont. Cu atat mai mult cu cat lumea nu mai este impartita in sfere clare de influenta, cum era in perioada Razboiului Rece, iar marile puteri se zbat pentru stabilirea de noi ierarhii. China si Rusia incearca sa profite din plin de criza care inca bantuie o America condusa de Barack Obama un presedinte (inca) popular dar – pana acum – slab.

In ciuda masivelor investitii din regiune si a prezentei trupelor americane, o serie de oficiali americani se tem de China – singura tara din lume care nu a simtit criza economica mondiala, ba mai mult de atat: a prosperat mai mult ca oricand in ultimii doi ani. Noul colos economic al lumii nu se sinchiseste prea tare de sentimentele si interesele americanilor. Foamea economiei chineze este tot mai mare, iar bogatiile naturale ale Afganistanului si Iranului, state aflate in imediata apropiere a Chinei, sunt singurele care o pot astampara. Iar, in prezent, China nu mai are niciun motiv sa se teama de S.U.A. Astazi, S.U.A. au ajuns sa se imprumute in dolari la Banca Chinei, iar 90% din bunurile de larg consum de pe piata americana sunt fabricate in China. Influenta Marelui Dragon de la Rasarit este atat de mare, incat pana si unele componente ale armelor din dotarea armatei americane au ajuns sa fie fabricate in China.

Beijingul nici nu a stat prea mult pe ganduri. La inceputul acestui an, chinezii au cumparat deja de la capeteniile tribale, valoroasa mina de cupru din Aynak, provincia Logar. Situatia este din ce ince mai tensionata, Beijingul nesfiindu-se sa aplice Washington-ului presiuni dintre cele mai diverse.

Nici Moscova nu se limiteaza la rolul de observator. Stapana de odinioara a comorii cunoaste inca multe secrete. Recentele tulburari din Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan si Kirghistan, concretizate in caderea regimurilor pro-americane, sugereaza o apropiere discreta, dar insistenta a Rusiei. In plus, apropierea fara precedent dintre Rusia si China, alaturi de posibilitatea tot mai clara de prefigurare a unei Eurasii unite, nu face decat sa puna bete in roata proiectellor americane in Afganistan.

Din nefericire, dupa cum putem astazi sa prefiguram viitorul, sunt slabe sperante ca afganii, proprietarii de drept ai comorii, sa se bucure de mostenirea din subsolul patriei lor.

Afganistan – Tinutul unde se impiedica imperiile


Exista undeva in nemarginirea Asiei, o nuca tare care a sfaramat dintii oricui a incercat sa muste din ea. Fie ca s-au numit macedoneni, persani, britanici, sovietici sau, mai nou, americani, Afganistanul le-a demonstrat cu varf si indesat justetea proverbului neaos romanesc “Buturuga mica rastoarna carul mare“. Astazi, in ciuda operatiunilor gaunoase de “pacificare si import de democratie“, viitorul pare la fel de innegurat ca intotdeauna pentru tinerii afgani, care de cateva generatii cunosc doar realitatea cruda a razboiului.

Darjii luptatori pentru libertate 

Trista si cruda soarta au avut, inca au si se pare ca vor avea afganii. Putine natii au stat sub nemilosul destin al conflictului armat precum pastunii cei greu incercati de durere, moarte si razboi.
Ca o ironie a aceluiasi implacabil destin, istoria tinutului aspru, brazdat de munti si presarat cand si cand cu petice de verdeata si ochiuri de apa mai albastre decat cerul, a inceput cu insasi zeul incarnat in om al razboinicilor antici, marele Alexandru Macedon. O paranteza demna de mentionat: nici chiar cutezatorul cuceritor nu a reusit sa-i supuna cu totul pe durii stramosi ai afganilor de astazi.
Inainte de Sikandar (cum l-au denumit vechii afgani pe Alexandru), istoria ne povesteste despre regatele Aranchosia, Bactria, Aria si Ghandara (acesta din urma – regat eminamente budist, situat in preajma orasului Kandahar de astazi, Kandahar nefiind altceva decat numele modern al stravechiului Ghandara). Toate regatele aflate sub suzeranitatea Imperiului Persan s-au luptat crancen intre ele pana in momentul in care Alexandru Macedon le-a cucerit “la pachet”, odata cu Imparatia lui Darius. Steaua lui Marte nu a apus odata cu pacea impusa de macedonean in imperiu, regatele proto-afgane au continuat sa lupte atat contra armatelor satrapilor numiti de Alexandru cel Mare, cat si intre ele. Nici macar reformele promise de generalul Seleucus sau includerea lor in imperiul de mai tarziu al dinastiei hinduse Maurya, nu i-au facut pe afgani sa accepte ideea ca ei ar putea fi supusi.

Din cele mai vechi timpuri, afganii au fost razboinici aflati in cautarea sub orice chip a libertatii. Inchisi intre muntii lor, izolati la intersectia marilor imperii, afganii au fost obligati sa fie tot timpul pe picior de razboi contra invaziilor externe. Cum invaziile grecesti, hinduse, persane, mongole, britanice, sovietice si americane nu ar fi fost parca de ajuns, zona a fost dintodeauna un teatru de operatiuni pentru desele conflicte inter-tribale si, mai ales, interetnice, care au devastat si inca ravasesc viata locuitorilor de aici. Acesta deoarece Afganistanul este compus dintr-un mozaic de populatii diverse, cu obiceiuri, religii si conceptii sociale diferite.
Afganii tipici sunt considerati etnicii pastun, cei mai vechi locuitori ai Afganistanului. Alaturi de ei traiesc tadjici, uzbeci, turkmeni, baluci, aimaki si mongoli hazara. Prevalent ramane grupul pastunilor care au fost dintotdeauna majoritari, iar astazi numara circa 42 % din populatia tarii. Etno-genetic, pastunii sunt o ramura a iranienilor de est, care numara azi 43 de milioane de oameni, fapt ce-i face cel mai mare grup etnic distinct din intreaga lume. Traiesc organizati in 60 de triburi, impartite la randul lor in 400 de subclanuri. Fara nicio exceptie, sunt cu totii musulmani sunniti.

In ciuda a ceea ce se crede despre ei, nu practica o forma fundamentalista sau agresiva a Islamului, marea lor majoritate fiind foarte apropiati de confreriile sufite care impanzesc regiunea. Descendenti directi din vechii arieni, pastunii au mostenit de la acestia nobletea innascuta, precum si un temperament bataios, usor inflamabil in situatii tensionate. Merita mentionata opinia regizorului Sergiu Nicolaescu care, in urma unei calatorii recente in Afganistan, se declara surprins de uluitoarea asemanare fizica intre etnicii pastuni si stramosii nostri geto-daci sculptati pe Columna Traiana.
La fel ca alte populatii care au aparut si s-au dezvoltat in zone muntoase, pastunii sunt extrem de reticenti la orice contact cu exteriorul, tin foarte mult la conceptul de onoare personala, pretuiesc loialitatea fata de clan, sunt pasionati de arme, pe care le tin tot timpul asupra lor, fiind oricand gata sa rezolve disputele prin lupta. Luptele inter-tribale si cultul razbunarii ridicat la rang de arta intregesc tabloul unei tari in care invadatorii nu au reusit nici macar sa unifice provinciile afgane intr-un singur stat.
 Inca din copilarie, razboinicul pastun este slefuit de un mediu ostil, sarac, unde violenta este o prezenta cotidiana. Spre adolescenta, tinerii afgani participa la buzkashi, jocul traditional in care doua echipe de calareti isi disputa prin orice mijloace trupul decapitat al unei capre. Buzkashi este un joc-lupta deosebit de dur si periculos pentru integritatea fizica a participantilor. Caliti in acesta forma arhaica de rugby-calare, tinerii pastuni nu mai pot fi impresionati de moartea, durerea si distrugerea omniprezente. La fel de apreciate sunt si luptele traditionale de caini care au fost interzise temporar de regimul taliban, pentru a renaste fuminant dupa interventia americana sub egida N.A.T.O. Pastunii traiesc in catune fortificate departe de controlul guvernelor afgan si pakistanez. Teritoriile lor tribale sunt asa numitele Llaqa Ghair – tari fara lege, in traducere directa. Llaqa Ghair se situeaza de-a lungul unui lant muntos deosebit de dificil de parcurs, aflat de o parte si de alta a frontierei Afganistanului cu Pakistanul. Intreaga viata a pastunilor este marcata de respectarea perceptelor si obligatiilor de clan si individuale cuprinse in Pastunwali – severul cod traditional afgan. Regula de baza a codului de onoare afgan este ospitalitatea, pe locul secund fiind razbunarea. Ambele concepte sunt obligatii sociale de la care nu se va dezice niciun pastun. Nicio insulta, nicio jignire, nicio nedreptate nu scapa nerazbunata.

 Intre mujahedini si patrioti 

La fel ca toate populatiile stravechi ale Imperiului Persan, primii pastuni erau zoroastrieni inchinatori ai Focului si credinciosi lui Ahura Mazda. Suveranii dinastiei Maurya au introdus pentru inceput hinduismul, pentru ca mai apoi budismul sa atinga o dezvoltare infloritoare in regiune. Budismul avea sa dispara fara urma sub loviturile noii religii revelate in deserturile Arabiei de Profetul Muhammad. Arabii, in expansiunea lor spre Est, cuceresc subredul la acea veme Imperiu Persan, si invadeaza tinuturile stapanite de sahii locali, vasali ai dinastiei chineze Tang.
Cu toate acestea, arabii nu reusesc sa controleze decat o parte din Afganistan. Islamizarea tarii a fost desavarsita de crudul sultan Mahmud din Ghazna in anul 1021, odata cu consolidarea propriei dinastii, cea gaznevida. Izvoarele istorice abunda in marturii despre rezistenta eroica a afganilor in fata unei culturi si religii straine, pana in momentul in care Islamul a imbracat haina mistica a Sufismului, reusind astfel sa patrunda in inimile incercatilor pastuni.

Cand vremurile pareau in sfarsit linistite, o primejdie devastatoare s-a ivit la orizontul muntos al tinuturilor afgane. Invazia mongola condusa de Ginghis Han a insangerat tara. Macelul masiv al populatiei, arderea terenurilor agricole si distrugerea principalelor orase – Herat, Ghazni si Balkh (devenite intre timp stralucite centre ale culturii si civilizatiei islamice) -, nu a dus la depopularea zonei, dupa cum sperau mongolii. Pe teritoriile afgane se instaureaza Ilhanatul turco-mongol condus urmasii lui Timur cel Schiop.
Timp de 300 de ani viitori moguli ai Indiei au condus Afganistanul fara sa-i stapaneasca cu adevarat pe afgani. Dupa ce steaua Imperiului Mongol a licarit pentru ultima oara, afganii isi vad teritoriul sfasiat in mai multe parti, situatie care a durat pana in secolul XVII. Pe atunci, uzbecii stapaneau nordul, vestul era sub ocupatia Persiei Safavide, doar partea de est mai ramasese sub controlul pastunilor. Situatia a durat pana in anul 1721, cand emirul afgan Mahmud Hotaki invinge armatele persane la Gulnabad. Dupa nici 50 de ani, Ahmad Shah Durrani unifica tara si stabileste granitele Afganistanului cu capitala la Kandahar. Pentru prima data in lunga si tumultuoasa sa istorie, tinutul pastunilor era unificat sub un suveran autohton, Ahmed Shah Durrani fiind un etnic pastun din clanul Abdali. Din acel moment pana la invazia sovietica din 1978, Afganistanul avea sa fie condus de membrii dinastiei Durrani.

Spinul din coasta Imperiului Britanic 

Epoca moderna, marcata de revirimentul fara precedent al colonialismului marilor puteri europene, nu a ocolit nici acesta tara marunta din necuprinsul Asiei Centrale. Ghinionul istoric al afganilor, daca putem spune asa, a fost acela de a se afla intotdeauna la punctul de confluenta al marilor imperii. Adaugati aici pozitia strategica a tarii plus rolul de pivot in legendarul Drum al Matasii si reies clar motivele pentru care nu a fost si nici nu va fi prea curand pace in Afganistan. In acel nou context geopolitic al vremii, atat Marea Britanie cat si Rusia Tarista vedeau in tara pastunilor un avanpost care, odata stapanit, devenea cheia spre controlul Asiei intregi. Odata stabiliti in India, britanicii au inceput sa se simta amenintati de avansarea Imperiului Tarist de la Moscova, care cucerise Caucazul, tinuturile kirghizilor si turkmenilor, hanatul din Khiva si emiratul Buharei, trupele rusesti continuandu-si avansul spre India. Britanicii se temeau de vecinatatea unui asemenea concurent periculos, rusii fiind atrasi la randul lor de bogatiile legendare ale Indiei; in plus, englezii erau ingrijorati cu privire la influenta tot mai mare pe care o aveau rusii la curtea persana.
Momentul a ramas in istorie sub numele de “Marele Joc”. Tensiunile au erupt, in cele din urma, in cele trei Razboaie Anglo-Afgane in care Coroana Britanica a urmarit in principal subjugarea orasului Herat. Primul Razboi Anglo-Afgan (1839-1842) a fost deosebit de sangeros si a avut un rezultat dezastruos pentru trupele britanice masacrate de darjii afgani. Subestimati de ofiterii britanici, care-i considerau o “haita de banditi de munte”, afganii au opus o rezistenta feroce care a dus in final la distrugerea totala a trupelor Majestatii Sale.
Cunoasterea excelenta a terenului, ambuscadele duse la perfectiune, alaturi de neinfrantul spirit de lupta pastun educat in secole de rezistenta, s-au cumulat in factorii care au inclinat balanta victoriei inspre partea afgana. Britanicii nu s-au impacat cu situatia de a avea onoarea de mare putere mondiala umilita de niste tribali cvasinecunsocuti din Asia. Prin urmare au declansat cel de-al doilea Razboi Anglo-Afgan (1878-1880) in care urmareau subjugarea definitiva a tinutului vechilor arieni.

De data aceasta, o forta expeditionara britanica invada Afganistanul din 3 directii diferite. Beneficiind de avantajul celor mai performante arme de foc ale epocii, trupele conduse de generalul Frederick Roberts infrang Armata Nationala Afgana in batalia de la trecatoarea Shutargardan si ocupa Kabulul. In ciuda unor alte victorii momentane, armata britanica este hartuita neincetat de pastuni, fapt ce-l face pe generalul britanic sa declare in memoriile sale: “Am cucerit o tara, dar nu si pe locuitorii sai”. In urma tratatului de pace de la Gandamak, britanicii obtin doar controlul unor teritorii cedate de capetenia Yaqub Kahan, angajandu-se sa se ocupe de politica externa a Afganistanului.
Tara ramane neutra in timpul primului Razboi Mondial, in ciuda rebeliunilor afgane contra britanicilor, rebeliuni sponsorizate din umbra de Germania. In 1919, Amanullah, cel de-al treilea fiu al regelui Abdur Rahman, pune mana pe tronul tatalui sau si lanseaza contra britanicilor cel de-al treilea Razboi Anglo-Afgan. In decursul unor confruntari militare, cum altfel decat sangeroase (!), afganii reusesc sa infranga toate trupele de ocupatie, alungandu-i pe britanici in India. Coroana Britanica isi recunoaste infrangerea in cadrul tratatului semnat la 19 august in Rawalpindi, data la care afganii din prezent isi sarbatoresc independenta.

Istoria militar-politica a pastunilor continua cu regimurile lui Nadir Shah si Zahir Shah, pentru ca, intre anii 1973-1978, fostul prim ministru Mohammad Sardar Daous Khan ajunge si se mentine in fruntea tarii, in urma unei lovituri de stat. A avut parte de ea pana cand politruci de la Moscova au decis ca “lumina” revelata de Lenin trebuie sa ajunga si la pastuni. Planul lor s-a concretizat prin crearea, finantarea si echiparea Partidului Popular Democrat Afgan.

In 1978, partidul Moscovei ia puterea in urma unei retete clasice a comunistilor. Mohammad Khan si familia sa sunt arestati si executati fara judecata. Odata ajuns la putere, guvernul marioneta al Uniunii Sovietice lanseaza o serie de masuri liberal-socialiste care au darul de a-i provoca la culme pe pastunii ramasi credinciosi codului traditional Pashtunwali.

Legile religioase si seculare sunt inlocuite cu legile lui Marx. Barbatii au fost obligati sa-si taie barbile, femeile nu mai puteau purta burqa, iar accesul la moschei a fost limitat. In plus, guvernul intentiona si lansarea reformei asupra pamanturilor agricole, subiect tabu printre pastunii care le mostenesc din tata in fiu. Specialisti din U.R.S.S. au fost invitati sa ajute la industrializarea tarii in stil comunist. Masurile au fost primite cu ura de pastunii din mediul rural care s-au organizat in grupari inarmate.

In scurt timp, au inceput sa atace autoritatile si sa puna la cale acte de sabotaj asupra infrastructurii si industriei propriei tari. Guvernul comunist a raspuns prin arestarea, exilarea sau executarea a numerosi mujahedini. Momentul nu a scapat din atentia lui Jimmy Carter si Zbigniew Brzezinski, care au deblocat sume imense de bani pentru antrenarea gherilelor mujahedine anti-guvernamentale. Armata afgana nu mai face fata gherilelor si cere ajutorul Moscovei. Astef ia nastere conflictul sovieto-afgan.

U.R.S.S. trimite trupe care intra in Kabul chiar in seara de Craciun a anului 1979. Din acel moment s-a declansat unul dintre cele mai crancene razboaie din secolul trecut. Timp de 9 ani neintrerupti, Armata Rosie s-a infruntat in muntii si vagaunile Afganistanului cu gherilele pastune si rebelii mujahedini. CIA, ISI (Serviciul Secret Pakistanez) si Arabia Saudita au finantat toate actiunile militare ale mujahedinilor. Confruntarile au excelat in acte de ucidere in masa, torturi si crime de razboi. Atat sovieticii cat si afganii s-au facut vinovati de acte de cruzime inimaginabile.

Incetul cu incetul, spiritul de lupta afgan a invins si de data acesta, trupele Armatei Rosii retragandu-se in februarie 1989, dar continuand sa trimita ajutoare guvernului condus de Mohamed Najibullah. Dupa colapsul Uniunii Sovietice, guvernul Najibullah a mai rezistat pana in anul 1992, cand generalul Abdul Rashid Dostum, aliat cu capetenia tribala tadjica Ahmad Shah Massoud, a cucerit Kabulul, declarand in acelasi timp Statul Islamic Afgan. A ramas in istorie declaratia unui locotenet sovietic:

“Afganii sunt diferiti de toti oamenii de pe Pamant. Ziua stau pasnici, rezemati de ziduri si ne privesc absent. Daca ne apropiem de ei sunt prietenosi si comunicativi, invitandu-ne sa le cumparam fructele, legumele si branzeturile din care musca in fata noastra pentru a ne arata ca nu vor sa ne otraveasca. Noaptea, aceiasi oameni de treaba pandesc pe strazi cu cutitele la indemana pentru a taia gatul oricarui soldat ratacit.”

A durat foarte putin pana cand gruparile de mujahedini victoriosi au inceput sa se lupte intre ele pentru preluarea puterii, aruncand in haos o tara deja ravasita de decenii de razboaie neintrerupte. Clanurile de mujahedini, care luptasera impreuna unite sub amenintarea Armatei Rosii, s-au angajat in razboaie civile alimentate de diferentele de clan, etnie, religie si personalitate. Situatia a durat pana cand gruparile talibane originare din Pakistan au luat puterea. Restul este istorie recenta si dureroasa.

Inceputul sfarsitului puterii SUA? 

“In acest moment, sunt niste inamici foarte agresivi. Trebuie sa le oprim expansiunea. Este o treaba foarte dificila.”
Generalul Stanley McChrystal, Comandantul fortelor americane din Afganistan

Dupa momentul 11 septemprie 2001, administratia Bush a decis ca principala vinovata pentru atacul terorist de la World Trade Center este infama organizatie Al Qaeda. Episodul intrarii U.S. Army in Afganistan, pactul facut de genralii americani cu capeteniile locale sau asa-zisa “vanatoare de teroristi” sunt cunoscute. Situatia din prezent este, totusi, foarte diferita de cea de acum 4-5 ani, cand armata Americana declara plina de mandrie ca Afganistanul a fost curatat de talibani, exportul de droguri a incetat, iar situatia se normalizeaza de la o zi la alta.

Afganii nu s-au luptat deschis cu imensa masinarie de razboi americana, ci in cel mai clasic stil oriental, s-au multumit sa-si observe, aparent placizi, dusmanii, sa traiasca in apropierea bazelor militare, sa cunoasca obiceiurile soldatilor si tehnica de lupta americana. Razboiul din Afganistan a dovedit tuturor analistilor politici si experilor militari ca tehnologia, oricat ar fi ea de avanasata, nu suplineste factorul uman.

In plus, greselile militare americane s-au intors inzecit impotriva Washingtonului. In incercarea de a lichida celulele active Al-Qaeda din Afganistan, armata americana s-a bazat pe ajutorul capeteniilor razboinice de triburi, carora le-au furnizat mari sume de bani, armament si tehnica militara. Astazi, drept urmare a acestei decizii, exista peste 700.000 de soldati necrutatori in armatele particulare ale liderilor razbonici pastuni, tadjici, turkmeni si hazari.

Apoi, americanii au pierdut sprijinul populatiei civile, satula de deceniile de violenta. Zecile de bombardamente necontrolate care au ras sate intregi de pastuni, alaturi de abuzurile, violurile si executiile sumare de care s-au facut vinovati unii soldati americani, au dus la cresterea sentimenului de dusmanie al civililor afgani la adresa oricarui soldat american, o ura atat de puternica, incat chiar si medicii de campanie au cazut victime razbunarilor haotice ale pastunilor. In aceste conditii, saracia si haosul s-au multiplicat, iar comertul cu opiu a revenit in forta, Afganistanul redevenind cel mai mare exportator de heroina din lume.

Astazi, conform estimarilor expertilor, din taramul pastunilor pleaca anual o cantitate de droguri de cateva ori mai mare decat cea exportata sub regimul taliban. Cu banii rezultati, gherilele afgane si talibanii regrupati cumpara cot la cot armament. Talibanii si-au revenit atat de bine incat, la ora actuala, circa 90% din intregul Afganistan este practic sub controlul lor. Cotidianul Wall Street Journal comenteaza acid situatia, cand declara ca talibanii au profitat de pe urma ultimelor ofensive americane din provincia Helmand, pentru a se infiltra in orasul Kandahar si a instaura lideri locali.

In ciuda aparentei superioritati militare americane, spiritul de lupta afgan a demonstrat iarasi de ce acesti oameni nu au fost si nici nu vor fi cuceriti vreodata. Cireasa de pe tort a venit chiar din partea comandantului fortelor americane din Aganistan, generalul Stanley McChrystal, care a fost nevoit sa recunoasca intr-un interviu ca talibanii aliati cu liderii tribali sunt in avantaj in fata fortelor coalitiei. Sa fie acesta inceputul sfarsitului suprematiei militare a SUA? Sau ar trebui sa mergem mai departe si sa-i citam pe analistii politici care profetesc ca Afganistanul va fi pentru americani aceeasi piatra funerara care a fost pentru defuncta URSS? Din nou, doar timpul va raspunde acestor intrebari.

Pastunwali – Codul de onoare al pastunilor

Pastunwali este in egala masura lege nescrisa si ideologie vie in sanul societatii pastunilor. Consta in cultivarea unor valori precum stapanirea de sine, egalitatea, respectul fata de batrani, respectul fata de toti oamenii. Conform etnologilor, Pastunwali cuprinde toate principiile care duc la perfectiunea unui grup social. Este alcatuit din concepte primare, care sunt respectate cu sfintenie, si concepte secundare, care le intaresc pe primele, asigurand functionarea armonioasa a clanurilor.

Legile primare:

  • Melmastia (ospitalitatea) este cea mai importanta lege, fiecare pastun fiind obligat sa arate ospitalitate si repect oricarui vizitator strain, indiferent de rasa, religia, statutul economic sau nationalitatea oaspetelui. Pastunii sunt considerati drept cel mai ospitalier grup uman din intreaga lume.
  • Badal (dreptate, razbunare) este o indatorire sfanta pentru orice afgan. Chiar si o gluma aparent nevinovata poate duce la moarte de om si la razbunari inter-familiare care se pot extinde pe generatii intregi.
  • Nanawateh (azil, oferirea de protectie) este o trasatura clasica a oricarei comunitati traditionale care supravietuieste intr-un mediu ostil, inconjurata tot timpul de dusmani. Chiar si soldatii americani care au cerut protectie au fost iertati si salvati de pastuni, multi find predati inapoi bazelor americane.
  • Zemaka (pamant) obliga un pastun sa-si apere pamantul cu pretul vieti impotriva oricarei incursiuni dusmanoase.
  • Nang (onoarea) este un concept sfant la pastuni, care se revarsa nu doar asupra capului familiei, ci priveste si copii, sotia sau batranii din familia acestuia.
  • Namus (onoarea femeilor) trebuie protejata de barbati cu orice pret. Un pastun nu trebuie sa-si precupeteasca viata pentru a o proteja chiar de atacuri verbale sau jigniri in public.
  • Hewad (natiunea), dragostea de tara nu este doar o trasatura importanta a pastunilor, este o obligatie esentiala de la care nu se dezice niciun barbat.
  • Dob-pasbani (protejarea traditiilor si culturii pastune) este o obligatie de baza a oricarui pastun, deoarece prin supravietuirea acesteia, insasti esenta etniei pastune este la adapost fata de influentele daunatoare si decadente care vin din exterior.
  • Tokhm-pasbani (protejarea etniei pastune), pastunii sunt usor de recunsocut in Afganistan datorita hainelor si limbajului specific. Un pastun trebuie sa se casatoreasca doar cu o femeie pastuna. Acest obicei are la baza credinta locala ca oamenii pe jumatate pastuni nu cultiva si respecta traditiile, cultura, neavand nici trasaturile fizice ale pastunilor tipici.
  • De Pastunwali Perawano (credinta in codul Pastunwali), pentru a se asigura ca urmasii sai nu devin durvand (ne-pastuni), un barbat pastun trebuie sa adere din tot sufletul la principiile codului traditional. Cei care ignora acesta lege sunt rapid expulzati si goniti din comunitatea care-i gazduia.

Legile secundare:

  • Lashkar este armata tribala care actioneaza in sprijinul deciziilor luate in Jirga.
  • Jirga sau Loya Jirga este sfatul batranilor intelepti ai triburilor. O Jirga este convocata de obicei pentru a preveni razboaiele inter-tribale si a stabili pacea.
  • Tsalweshti, termenul deriva din cuvantul afgan pentru cifra 40 si se refera la o forta tribala care vegheaza la respectarea oricarei decizii luate in Jirga. Forta civica este alcatuita din fiecare al patruzecilea barbat dintr-un trib.
  • Badragga este escorta tribala care vegheaza la pacea si integritatea oricarui calator care traverseza pamanturile pastune.
  • Hamsaya ii desemneaza pe strainii aflati sub protectia pastunilor; orice atac la adresa lor este considerat un afront adus catre Badragga. De obicei, aceasta insulta se spala cu sange.
  • Mlatar este obligatia oricarui membru al tribului de a lupta sub conducerea capeteniilor alese si recunoscute.
  • Nagha sunt amenzi stabilite de liderii tribali, in functie de greseala faptasului.
  • Rogha este un conflict intre factiunile rivale din sanul unui trib.
  • Hujra este locul unde dorm barbatii neinsurati dintr-un sat. Orice vizitator sau tanar neinsurat este obligat sa innopteze intr-o Hujra.
  • Lokhay Warkawal este un concept care cuprinde ideea de “a da totul” pentru a proteja un membru al tribului de atacurile externe.

Concluzii fara comentarii…


Stefan Luchian


Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, un sat (azi oraș) din Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. Vocația viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară. În 1873 familia se mută la București. Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu după natură. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian găsi încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalității. În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase și execută copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian și cunoaște, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influența evidentă a lui Manet și Degas, dar și ecoul unor predilecții mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme și la București.

Revenit la București, va fi în 1896 principalul inițiator al “Expoziției artiștilor independenți“, care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle-Arte din Iași, de la care se retrage însă, protestând împotriva mașinațiunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la “Expoziția Universală” de la Paris. În același an apar primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de Scleroză Multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții. Soarta îi este potrivnică, boala și sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții. Prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu cunoaște pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori și prieteni îl aclamă, condiția sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.

Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie “splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el își concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce “florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menționăm Anemonele – adevărate capodopere.

Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârșitul vieții nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârșea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viața unui pictor.

Anemone

Bataie cu flori la sosea

Bujori

Casa din Brebu

Crizanteme

Dumitrite

Dupa ploaie la Moinesti

Inainte baieti

Lautul

Lunca de la poduri

Mos Niculae cobzarul

Trandafiri

Luciano Pavarotti


Intr-o epoca a disolutiei valorilor de toate felurile, cand kitch-ul este aureolat precum o Arta, cand facilul si impostura au ajuns idealuri de masa, iar personaje meschine, de mucava, sunt venerate pe post de Eroi, desi trecut in nefiinta, Luciano Pavarotti se distinge inca precum un cristal orbitor printre gunoaie, un diamant a carui stralucire goneste mizeria moderna ce-l inconjoara. Pavarotti nu a fost, cum poate v-ati grabi sa credeti, cel mai mare tenor al secolului XX – daca Opera ar fi o Imparatie, i s-ar cuveni titlul de Print – ; insa, cu siguranta, a fost si este cel mai iubit cantaret de muzica clasica. Cum a ajuns italianul sa fie ovationat pe stadioane, interpretand si popularizand un gen de muzica aparent elitist si dificil pentru plebe, ramane un mister incifrat in personalitatea sa charismatica. Pe 6 septembrie, s-au implinit trei ani de la moartea Maestrului, iar acest post este un mic omagiu pe care, umil, tin sa il aduc.

Randuri despre un print al imperiului 

Intre multele denumiri / calificative / porecle, chiar, care i s-au dat secolului XX, poate intra si aceasta – propusa ad hoc: “secolul marilor tenori“… Intradevar, daca primele doua decenii au fost pentru totdeauna marcate de figura – emblematica – a lui Enrico Caruso (1873 – 1921), a carui voce imperiala face si astazi legea, anii ’80-’90 au stat sub zodia celor “trei mari tenori”: Domingo, Pavarotti, Carreras; dintre ei, italianul facea figura de “lider”: prin statura, prin prestanta (scenica si vocala), prin larga adeziune a publicului.

Ca sa nu mai vorbim, in aceeasi ordine de idei, de faptul ca, intre cele doua perioade aproximativ delimitate de mai sus, alti mari tenori au dominat scena lirica si preferintele publicului: Benjamino Gigli si Jussi Björling, in primul rand, dar si Aureliano Pertile, Joseph Schmidt, Tito Schipa ori, mai incoace, Giuseppe di Stefano si Franco Corelli.

Radioul, filmul, televiziunea au contribuit – pe masura dezvoltarii si perfectionarii lor – la propagarea, in cercuri tot mai largi, a muzicii de opera… Dar ceea ce a adus realmente aceasta muzica in, cum se zice, casele oamenilor a fost “discul”. Luati acest termen in sens generic: de la placa de patefon a anilor de-nceput, la discul de vinil al pick-up-urilor de pe la mijlocul secolului si pana la CD-urile si DVD-urile zilelor noastre.

Tenorul napoletan Enrico Caruso (1873-1921), socotit si astazi drept cel mai mare canteret de opera din toate timpurile

Deschizator de drumuri a fost, si-n aceasta privinta, Enrico Caruso: in anii, putini la numar, care au trecut de la inventarea “masinariei” muzicale si pana la moartea artistului, in 1921, marele Caruso a vandut peste un milion de discuri: numar aproape incredibil pentru epoca respectiva, si care – judecat in functie de conditiile de atunci – n-a mai fost intrecut de nimeni… Decat, se pare, de Pavarotti, in cu totul alte conditii, insa cand tehnicile de inregistrare, multiplicare si vanzare a acestui gen de produse cunoscusera o dezvoltare de neimaginat pe vremea “pionieratului” industriei muzicale.

Ce-a adaugat Pavarotti, la toate acestea? Raspunsul e simplu: spectacolul popular, translarea muzicii de opera de pe scena – restransa, elitista, prohibitiva – a marilor teatre lirice pe scene si in locatii nemaiuzitate pana la el: scene si locatii, precum stadioane de fotbal si piete publice, care faceau posibila participarea in direct (si, cum se spune, la ore de varf) a mii si mii de spectatori. De iubitori ai muzicii, pur si simplu… Avizati s-au nu – amanunt fara importanta; sau, daca vreti, detaliu peste care Luciano a trecut cu magnificenta de mare senior.

(Aduceti-va aminte si de singurul concert din Romania al lui Pavarotti, cel de la Bucuresti, din 1999, cand tenorul a cantat nu la Opera, ci in aer liber, in fata Casei Poporului: la dorinta sa expresa, organizatorii au permis accesul liber pe uriasa peluza a gradinii Parlamentului, din fata scenei, astfel incat zeci de mii de romani au avut ocazia sa-l urmareasca gratuit).

Asemeni lui Caruso la inceput de secol, si Pavarotti a inuit un fapt; un paradox, mai bine zis: pe de-o parte, muzica – mai mult decat oricare dintre arte – presupune / cere, intre creator si opera sa, existenta unui sistem teoretic a carui cunoastere ii este indispensabila si care face obiectul unor studii complexe si tehnice (cerinta obligatorie, intr-o anumita masura, si pentru interpret). Pe de alta parte, ascultatorul se poate prea bine lipsi de cunoasterea acestui “sistem”: Lui ii e de-ajuns simpla, adica sincera, dorinta de a asculta (asa cum, ca sa risc o comparatie, credinta sincera si profunda in Dumnezeu se poate dispensa de teologie).

Acest paradox poate fi considerat drept fapt intemeietor – fiind cel care face din muzica un limbaj universal: accesibil oricui vrea, pur si simplu, sa asculte… Exista, si aici, liberul arbitru: cui nu-i place muzica, si unii pot fi in aceasta situatie, nu asculta. Dar cel (pre)dispus sa asculte va ajunge, prin rabdare si exercitiu, la o intelegere superioara a acestei arte.

Arta divina, s-ar putea spune – si nu-i ieftin misticism ceea ce afirm… Anticii vorbeau despre “muzica sferelor” (referindu-se, cum stim, la “sferele ceresti”); mai aproape de noi, Eminescu isi incepe un superb sonet cu versurile: “Cand insusi glasul gandurilor tace, ma-ngana cantul unei dulci evlavii”… Altfel spus, muzica da glas tacerii primordiale; tacerii de dinainte de Cuvant.

Acestei muzici i-a slujit, cu nobila daruire, Luciano Pavarotti. A fost si a ramas el insusi: si pe scena marilor teatre lirice, si-n concertele populare in care mii si mii de oameni s-au impartasit din principala calitate a canteretului – bucuria de a canta.

Si nu putini, dintre cei care l-au ascultat, ar putea spune ca – impartasindu-se din prea-plinul acestei bucurii – au ajuns sa indrageasca muzica. S-o inteleaga, chiar. Si, poate, sa si fredoneze una sau alta din ariile care, pentru multi, raman “ale lui Pavarotti”: Nessun dorma, La donna e mobile, Recondita armonia, E lucevan le stelle.

Sa-i spunem si noi: Noapte instelata, iubite print!

“Daca copiii nu sunt familiarizati cu muzica clasica de la o varsta cat mai frageda, cred ca ceva fundamental formarii lor le este furat.”

“Opera este una dintre cele mai frumoase si mai importante forme de arta. Ar trebui ascultata si apreciata de intreaga lume.”

“Imi este teama de popularitate? Desigur! Carui om normal nu i-ar fi?”

“Inca din tinerete, am o rivalitate cu mine insumi. Incerc sa fiu mai bun decat este posibil. Lupt impotriva mea, nu a altor tenori.”

“Vreau sa transmit mesajul muzicii, al minunatei opere, unui numar cat mai mare de oameni. De aceea, am acceptat sa devin faimos.”

“Sunt un perfectionist si intotdeauna cred ca pot face mai multe decat am facut.”

“De ce muzica de opera trebuie sa fie elitista? Ma scuzati, eu cred ca muzica clasica este pentru toata lumea.”

“Dincolo de toate, sunt un cantaret de opera. Asa isi va aduce lumea aminte de mine.”

Multinationalele, mijloc de vanzare a Romaniei


Nu de mult, salariatii – care sunt in mare majoritate inalti specialisti – ai Institutului Cantacuzino au iesit cu mic, cu mare in curtea institutiei nu cumva pentru a cere remunerari mai mari, desi acestea ar fi indrituite, ci pentru a protesta fata de amenintarea reala – si nu doar vanturata asa de forma de catre autoritatile in domeniu pentru a bloca alte revendicari – ca institutul sa fie inchis.

Acesta n-a mai primit autorizatie de functionare, iar procedurile de reautorizare sunt nu numai indelungate, dar multe din conditiile necesare reautorizarii nu sunt indeplinite. Inutil de mentionat ca institutul are o indelungata traditie si este de mare reputatie nu numai in Europa de Est, dar si pe plan international.

A asigurat de zeci de ani aprovizionarea cu vaccinuri si seruri a sistemului de sanatate din Romania si a reusit sa evite costisitoare importuri chiar si in campanii tensionate de gripa. Dar, vai!, tocmai din aceasta cauza a deranjat!

A deranjat mafia marilor companii multinationale de medicamente, care nu admit ca tarile bananiere sa produca medicamente originale – ci, eventual, doar medicamente generaliste (cu perioada de exclusivitate expirata) – si care, in schimbul unor facilitati banuibile, s-au asigurat de cardasia unor autoritati locale.

Investigatii sumare au descoperit ca de mult, pe vremnea mai multor directorate si ministeriate, prin subfinantari deliberate sau prin alte malversatiuni, s-au “pregatit” conditiile precare de reautorizare, desi chiar si actiunea in sine de reautorizare este cusuta cu ata alba.

Ce mai, tot tacamul! Paradoxal – sau tocmai nu! -, exact in acelasi timp o ordonanta guvernamentala care cerea taranilor romani sa se inscrie la Registrul Comertului pentru a mai putea sa aiba dreptul de a-si vinde produsele in pietele taranesti (chiar daca este vorba de niste biete legaturi de patrunjel, ceapa, ridichi sau usturoi) a intrat pe rol! Cand? Simpla coincidenta?!

Exact la inceputul singurei perioade din an cand productia interna de legume si fructe ajunge in piata si mai reuseste cat de cat sa se strecoare printre importurile agroalimentare fara vama si mai ales fara gust.

Autoritatile in domeniu n-au indraznit sa duca nelegiuirea pana la capat si probabil si-au primit pentru aceasta cuvenita sapuneala de la marii profitori ai ordonantei: hipermarketurile si mafia importatorilor. Din cele 700 milioane euro legume importate, cele reprezentrand grosul (peste 600 milioane euro) sunt desfacute prin hipermarketuri.

Inutil de a spune ca toate acestea sunt straine. Itele incurcate ale ordonantei au dus direct la respectivele hipermarketuri.

O proba elocventa – care arata ca hipermarketurile straine nici nu se mai jeneaza sa arate ca scopul lor este sa ingroape productia interna – a fost ca reprezentantii acestora au venit cu o falca-n cer si una-n pamant sa ceara socoteala Comisiei pentru agricultura a Camerei Deputatilor deoarece aceasta si-a permis sa initieze o reglementare prin care hipermarketurile ar urma sa fie inchise duminica, spre a da o gura de oxigen productiei interne de legume si fructe.

Si toate reprosurile au fost aduse vehement in fata presei! Ceva tragic! Dar, evident, nu multinationalele din industria farmaceutica si respectiv din retail sunt de vina. Si unele, si altele fac ce fac pentru ca li se permite! Nimeni in Romania nu le da peste mana, ca sa ne exprimam frumos!

Pentru ca ar merita sa li se dea nu numai peste mana! De fapt si de fapt, lucrurile stau cu mult mai rau, intrucat in cardasie cu acestea sunt tocmai cei ce ar fi indrituiti sa le dea peste mana, cumparati probabil, caci dezinteresati n-ar putea fi!

Cine sunt acestia? Ii stim bine. Sleahta de toape care au ajuns, prin extorcarea banului public si tradari de neam si tara, cu BMW la poarta vilei lor de lux si cu ceasuri Vacheron-Constantin la mana si care produc greata chiar si la simpla privire.

Sa ne miram ca la sedinta Comisiei pentru agricultura din Camera Deputatilor, la care s-a discutat initiativa tinerii inchise a hipermarketurilor duminica, emisari guvernamentali au venit, fara sa fie chemati, dar, vai!, nu cumva pentru a-i sustine, ci pentru a-i trage de urechi pe parlamentari?! Fara comentarii.

Atentie, se vinde tara!


Pe cand si in Romania se astepta, precum in tot restul Europei, cu sufletul la gura finalizarea acordului de sustinere financiara pentru Grecia – in Romania spre a se afla cam care ar putea fi urmarile pentru cazul propriu! -, putini probabil anticipau ca acordul cu pricina va fi o copie, la alte dimensiuni desigur, a acordului din urma cu un an al FMI-UE cu Romania.

Asa ca ii putem sti de acum si urmarile! Profesorul Daianu, care despre acordul FMI-UE cu Romania a spus tot felul de lucruri invaluite, s-a decis, spre cinstea domniei sale, sa dea valul jos macar despre acordul UE-FMI cu Grecia.

Domnia sa a spus, il citam textual, ca pachetul de asistenta financiara pentru Grecia nu inseamna un “bail-out” (adica o luare pe garantie a Greciei), ci mai degraba un ajutor pentru bancile europene cu expunere pe Grecia. Mai sa fie!

La indigo cu cazul Romaniei! Acordul FMI-UE cu Romania n-a fost cumva vreun “bail-out” pentru Romania, ci o salvare – sa subliniem, cu ban public – a bancilor private straine din Romania ramase fara finantare, in contextul crizei, din chiar partea actionarilor lor privati din Occident.

Atata doar ca era vorba de un caz cu totul si cu totul fara impuritati al acestui tip de abordare! Statul pus sa se imprumute si caruia ii revenea sarcina rambursarii – respectiv statul roman – aproape nu avea datorii externe, si nici interne prea mari, iar cu plata acelora de altfel derizorii pe care totusi le inregistra se afla in grafic.

De fapt, n-avea nevoie de vreun imprumut-mamut! Sau cel mult de cateva miliarde euro pentru a-si sustine eventuale deficite bugetare care ar fi fost susceptibile de a depasi anumite limite. Statul roman a fost pus insa sa imprumute 20 miliarde euro, pentru ca nu era vorba de nevoile sale, ci de cele ale bancilor straine din Romania. Rezultatele sunt cunoscute.

Deocamdata, au intrat in tara din imprumutul mentionat cam 13 miliarde euro.

Din acesti bani, doar 4 miliarde euro au fost utilizate de guvern pentru nevoile sale. Nu discutam aici daca justificate sau nu! Restul a mers prin BNR la bancile straine. Iar statul, pentru nevoile sale, a imprumutat alti bani, din care grosul tocmai de la bancile straine din Romania, platind dobanzi fabuloase.

Si, inutil de subliniat, platind dobanzi de doua ori: si la bancile straine din Romania, si la FMI! Cu cazul Romaniei, precedentul fusese creat. Experimentul pana atunci fara precedent a proliferat. Greciei i s-a aplicat formula.

Evident, formula, pentru ca bineinteles datele sunt complet altele, ca si dimensiunile. Statul grec apucase sa se imprumute masiv si are deja datorii substantiale. Spre deosebire, inainte de acordul cu FMI-UE, statul roman era chiar subindatorat.

Macar statul grec stie astfel pentru ce trebuie sa stranga cureaua. A sarit calul in multe privinte si acum trebuie sa plateasca si sa-i puna pe cei care s-au infruptat sa achite nota de plata.

O vor face insa probabil, ca si in Romania, salariatii si pensionarii, dar nu hotii din clientela politica. Asta este insa o alta problema! Urmarile sunt previzibile. In cazul romanesc sunt deja cunoscute la un an de la semnarea acordului cu FMI-UE.

Bancile straine s-au “scos” cum se spune! Dar statul roman, cu 20 miliarde euro pe cap luate in principal pentru altcineva, a intrat rau la apa. A fost un handicap, cu care, indiferent cat ar fi fost de competent, nu mai putea face mai nimic altceva.

Economia s-a dus in jos si n-are din ce sa-si revina. Prin insasi natura aranjamentului, nimic pe termen lung nu poate fi intreprins si deci schimbat. Curand, bancile straine vor avea din nou probleme, caci randurile clientilor locali vor fi subtiate de programele de austeritate impuse de insasi rambursarea imprumutului.

Instabilitatea ramane intacta, pentru ca ajustarile posibile in sistemul public – indiferent cat de profunde ajung sa fie – sunt oricum insignifiante fata de dimensiunea, comparativ fabuloasa, pe care o pot avea dezarticularile produse de volatilitatea expunerilor financiare externe pe Romania.

Nu este o chestiune de rautate a cuiva, ci de dimensiune!

Ajustarile pe care le poate face statul roman in sistemul public nu pot depasi 3-4 miliarde euro pe an, in timp ce o volatilitate de 10-15% in expunerea financiara externa pe Romania poate antrena miscari de 6-10 miliarde euro anual, pe care statul roman, oricat s-ar imprumuta de aici inainte, nu are putinta fizica de a le contrabalansa.

In Romania, problema nu este constientizata deocamdata.

Nu stim daca in Grecia este constientizata. Ceea ce se stie este doar faptul ca grecii nu prea se impaca cu soarta harazita lor de altii!

Adio agricultura?


In urma cu ceva timp, un grup de parlamentari a avut initiativa de a se adopta o reglementare prin care hipermarketurile sa fie obligate a tine inchis duminica spre a indrepta fluxurile de cumparatori catre piete, unde se gasesc mai multe produse agroalimentare romanesti.

Initiativa avea intentia, dupa cum se si declara, de a da o gura de oxigen productiei interne indeosebi de legume si fructe care, cu problemele pe care le are, este mereu mai inlaturata de pe piata de catre importuri.

Era probabil pentru prima data cand cineva din aceasta tara incerca sa sprijine cumva productia interna, cu toate ca, trebuie spus foarte clar, initiativa nu mergea la cauze, ci la efecte, avand de altfel multe aspecte discutabile si controversate si fiind de aceea vulnerabila indeosebi la atacurile din partea celor vizati: hipermarketurile straine.

Acestea au declansat o ofensiva furibunda impotriva initiativei, pe care au acuzat-o de discriminare la adresa capitalului strain si de necunoastere a realitatilor pietei. Jignirile la adresa furnizorilor romani au abundat cum ca nu sunt in stare sa livreze la timp, in cantitatile si calitatile stabilite, marfa omogena, adica mai precis de plastic si fara gust.

Ma rog, tot tacamul, cum numai hipermarketurile stiu pentru a-si realiza scopul de a vinde numai marfa din import si a scoate de pe piata productia interna! Dar lovitura de gratie a primit-o initiativa – tocmai cand se discuta cat de cat aprins despre ea – tot de la romani si nu de la straini.

O ordonanta de urgenta a fost data, prin care in piete n-ar mai putea vinde decat persoane fizice autorizate, cu case de marcat inregistrate, respectiv persoane care platesc impozit! Cu alte cuvinte, potrivit ordonantei, daca ai vrea sa-ti cumperi o legatura de marar sau una de ridichi, n-ai mai putea decat pe baza de bon fiscal eliberat de o casa de marcat.

Daca vreo batranica isi pune niscai ceapa, salata si usturoi in curte, nu le-ar mai putea valorifica decat inscriindu-se la Registrul Comertului, achizitionandu-si si inregistrandu-si o casa de marcat si tinand o contabiltate, chiar daca sumara!

Pai, toate acestea la un loc costa mult mai mult decat ceapa, usturoiul si ridichiile puse in curte. Hotarat lucru, cineva este chitit sa puna la pamant tara aceasta, sa nu mai rasufle! Cineva, nu se stie cine, a sesizat absurditatea, si guvernantii s-au sucit.

In esenta, ramane ca inainte! Evident, din taxarea cepei, a salatei si usturoiului din piata nu se vor fi redresat finantele publice. Dar vor fi fost eliminati si cei mai indaratnici dintre micii producatori romani, care se incapataneaza sa mai stea in calea importatorilor!

Spre triumful total al hipermarketurilor straine! Ceva jenant! De altminteri, cum se face ca o asemenea ordonanta, chiar daca deocamdata neaplicata, a fost pusa pe rol tocmai in primavara, adica exact atunci cand intra in sfarsit in piata, pe langa importuri, si biata productie de legume si fructe autohtona?! Sa fie clar.

Impozitarea agriculturii este necesara. Fara aceasta nu poate fi conceputa nici restructurarea obligatorie a sectorului si nici revitalizarea sistemelor de asigurari de sanatate si pensii. Dar momentul, mereu amanat din motive electorale, al introducerii acestei impozitari a fost pierdut de mult.

Deja, de-acum, introducerea ei trebuie, din considerente obiective, insotita de alte masuri care sa impiedice a se face mai mult rau decat exista.

Masuri de puternica stimulare a productiei trebuie luate in paralel pentru ca impozitarea agriculturii sa nu elimine complet productia interna, si asa inlaturata din piata. Pai, replica taranului la o asemenea impozitare va fi izolarea si mai stricta a acestora de piata.

Hipermarketurile vor exulta, dar ar trebui sa li se ceara si niscai cosciuge pentru taranii bagati in pamant. Si-apoi, ar trebui sa se constientizeze bine cine sunt subiectii impozitarii! Milioanele de tarani din statistici? Sau sutele de mii din realitatile satului?

Pai, milioanele de tarani din statistici se afla de fapt in Spania si Italia, in timp ce in satele romanesti au ramas aproape exclusiv batrani care asteapta un sprijin, si nu un impozit, si care, in lipsa unui acompaniament social, vor refuza pur si simplu orice fel de impozitare pentru ca mersul la Dumnezeu nu costa nimic!

Au crescut exporturile, dar de valuta…


Un fenomen aparent contrariant se petrece in economia din Romania. Exporturile au recuperat semnificativ, ajungand sa egaleze performantele din anul de varf 2008, si, in ciuda acestui fapt, economia pe ansamblu continua sa dea inapoi.

Contrariant, pentru ca a existat puternic implantata ideea “iesirii din criza prin export”. Mai mult, desi aceasta teza dupa cum se vede cu ochiul liber cade cu brio, se insista pe mai departe pe o varianta a acesteia care spune ca revenirea din Occident va trage dupa sine si economia din Romania.

Se spune asa in general, caci nu prea se precizeaza in ce fel si prin ce anume, intrucat, daca ar fi vorba de piata mai mare oferita exporturilor din Romania, ar trebui sa se consemneze deja esecul si in aceasta privinta.

Realitatile au iesit insa la suprafata si ceea ce pana acum a fost fie camuflat, fie nerecunoscut, nu mai poate fi ascuns sub pres.

Modelul de tip bananier al economiei din Romania – produs al politicilor economice gresite promovate de la trecerea la capitalism si, s-ar putea spune deschis, al expansiunii de un anumit tip a capitalului occidental, indeosebi in perioada 2004-2008 – apare acum in toata splendoarea sa.

Dezindustrializarea tarii si desfiintarea agriculturii isi spun cuvantul. Practic nimic nu a fost pus in loc. Caci capitalul occidental a urmarit sa creeze aici doar consum prin credit. Acest consum a indus crestere economica, dar evident, una pasagera si nesustenabila.

Cand creditul venit din Occident a disparut, a disparut si cresterea economica si n-are ce sa mai revina in economie. A ramas o prapastie intre consum si productie.

Exporturile inseamna productie. Si, ca urmare, sa nu ne miram ca exporturile au o pondere derizorie in PIB. Evident, revenirea exporturilor are un efect de antrenare, dar acesta este minor.

Dupa cum se vede! In plus, insa, trebuie spus limpede ce fel de exporturi face din Romania capitalul strain, caci despre capitalul strain si nu despre capitalul romanesc este vorba.

Din primii 100 exportatori din Romania, doar 4 sunt cu capital romanesc. In Romania, capitalul strain face un fel de lohn generalizat, fie ca este vorba de domeniul textilelor sau de domeniul componentelor auto.

Asta si explica dependenta masiva (60%) a exporturilor de importuri si de ce , de indata ce au miscat in sus exporturile, a si crescut din nou fabulos deficitul comercial.

In orice caz, din punctul de vedere discutat aici, intereseaza ca activitatile de export din Romania ale capitalului strain nu au diseminare pe orizontala sau pe verticala in economia din Romania si, ca atare, exporturile in ansamblu nu au efect de antrenare decat derizoriu in economie.

Iata de ce, in ciuda revenirii exporturilor, economia nu-si revine, ba continua sa dea inapoi! Cat priveste efectul de tractare al economiei din Romania de catre cea occidentala, acesta este tot limitat, pentru ca se rezuma de fapt la cel de antrenare a exporturilor din Romania care, dupa cum s-a dovedit, este scazut.

Aceasta pentru ca, in stilul cel mai clasic al relatiei centru-periferie, capitalul occidental a facut din Romania covarsitor preponderent o baza de desfacere.

Cand, probabil, peste 80% din cresterea economica indusa in Romania de capitalul occidental a fost legata de consum (hipermarketuri, vanzari auto din import, vanzari de electronice si electrocasnice din import, imobiliar, servicii bancare) si creditul occidental care o impingea de la spate a disparut, este nerealist (daca nu chiar caraghios) sa te astepti ca un reviriment al cresterii economice va veni de la acea parte derizorie de sub 20% legata de productie.

Revenirea economiilor occidentale poate avea un efect asupra partii de productie (de altfel derizorie) din Romania, dar nu asupra partii de consum, covarsitor majoritara, din Romania.

Efectul nu poate fi in nici un caz de tractare, ci dimpotriva de presiune suplimentara asupra pietelor de acum plafonate din Romania, apasandu-le si nicidecum revigorandu-le cat de cat.

“Investitorii” din Romania: OMV


Inevitabilul – cum se spune – s-a produs! A fost nevoie insa de o scanteie. Aceasta a fost aruncata, la o conferinta pe teme de energie, de un reprezentant al OMV, compania cumparatoare a Petrom, care a spus ca ANRE (Autoritatea Nationala de Reglementare in Energie) nu poate fi neutra intrucat membrii ei se duc la aceeasi toaleta cu salariatii de la Hidroelectrica (societate de stat).

Reprezentantul acesteia din urma a explodat: “Sa nu lasam ca Romania sa ajunga o republica OMV”!

Dincolo de savoarea incidentului, era insa inevitabil ca reprezentantul uneia din companiile ramase romanesti din domeniul energetic sa ajunga sa amendeze la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, o realitate constientizata de mult, dar de care atatia, din motive numai si numai politice, s-au straduit sa nu vorbeasca de ea.

“Republica OMV” din Romania – despre asta a ajuns de fapt sa fie vorba! Aceasta companie straina care administeraza tot petrolul romanesc si jumatate din gazul natural romanesc a depasit orice limite comportamentale pentru tara gazda.

Faptele trimit din pacate la cele mai negre vremuri care au dus la explozia mondiala impotriva colonialismului. Statul roman a ajuns un fel de carpa de sters pe jos. Pentru a elimina orice interpretari, sa spunem clar de la inceput ca nu este vorba de vreun repros si nici macar de vreo cricita la adresa OMV!

Nu OMV s-a infiintat in Romania, ci i s-a oferit pe tava Romania de catre guvernul roman! Nu discutam acum si aici de ce! Si, oricum, OMV face aici nu ce vrea, ci ceea ce i se permite. Intr-o tara normala, la un asemenea comportament era de mult cu autorizatia de functionare retrasa!

Sa nu-i cerem insa sa faca in Romania ceea ce nu este treaba ei! Treaba ei este sa faca profit, nu sa dezvolte Romania!

OMV s-a varat in Romania in cadrul dezastruoasei campanii de aderare la Uniunea Europeana, care s-a desfasurat practic integral dupa formula “vreti aderarea, dati economia”. Si economia, in frunte cu sistemul energetic, a fost data pe gratis cui s-a nimerit.

E drept, prea multi nici nu s-au inghesuit. Cedarea pozitiilor in domeniu ale statului roman catre OMV s-a facut in numele eficientizarii prin privatizare, care s-a dovedit, dupa cum era de asteptat, o biata baliverna, caci OMV era o clasica societate de stat, astfel ca totul a constituit un transfer de la statul roman la statul austriac.

O subevaluare jenanta a resurselor concesionate a caracterizat contractul. Care continua – de ce?! – sa ramana confidential! Tot ceea ce constituia datorie din trecut, dar si pierdere posibila in viitor a fost lasat in capul vanzatorului, adica al statului roman.

OMV este acum foc si para pe ANRE - si iata de ce spune ca membrii ei merg la aceeasi toaleta cu salariatii unor companii inca romanesti! -, pentru ca respectiva Autoritate nu da drumul la preturile de valorificare a gazelor din extractia interna pentru a ajunge, daca este posibil chiar imediat, la nivelul preturilor gazelor din import.

Cu alte cuvinte, ca pe ansamblu preturile gazului la consumator sa creasca de doua ori.

Si n-a avut pana in prezent cum sa forteze aceasta decizie, pentru ca, neexistand facilitati tehnice, gazul extras nu putea fi desfacut decat pe piata interna.

De-acum insa, de cand s-a construit conexiunea retelelor de gaze din Romania si Ungaria, prin conducta Arad-Szeged, OMV va exporta gazele romanesti, de altfel de inalta calitate, si va lasa Romania sa tremure la iarna, desi subsolurile sale n-au secatuit inca.

Pentru a nu mai avea vreo problema cu statul roman, inca actionar la Petrom cu vreo 40%, OMV, desi pe cat detine ii ajunge pentru deciziile importante, a inventat o majorare de capital, pe care statul roman, aflat in dezastru financiar, nu are cum s-o onoreze, OMV declarandu-se insa interesata in preluarea partii ramase la statul roman.

Si, dupa ce a cantat de forma brandul Petrom, da semne dupa semne ca vrea sa renunte la el, spre a-i sterge orice urma. Nu mai vorbim de faptul ca, in plina criza, care a prabusit consumul de carburanti, OMV si-a folosit masiv pozitia oligopolista pe piata, pentru a mari preturile la pompa.

In 2009, preturile s-au dus cu 40% in sus, la un consum care s-a dus cu 10% in jos. Halal economie de piata! De fapt, gratie OMV, este vorba de o economie de stat, dar intr-un alt stat!

“Republica OMV” pare desigur o metafora, dar nu este doar o metafora. Este o realitate dura, pe care statul roman probabil nu o mai poate schimba, pentru simplul motiv ca statul roman i-a cedat OMV-ului exact resursele si instrumentele cu care sa mai poate face ceva.

Nu emigrati, luptati pentru tara voastra! De ce? Iata:


Ce ştiu candidaţii la emigrare. Sistemul federal de selecţie

Se pune întrebarea: de ce aleg românii să emigreze în Canada? Diplomele de studii superioare dobândite în ţară nu sunt recunoscute, în consecinţă sunt plătiţi cu salarii mai mult decât modeste, deoarece n-au „experienţă canadiană”. Unii rămân toată viaţa cu aceste salarii, în speranţa că măcar copiii lor, urmând şcolile canadiene, vor avea mai mult noroc.

Emigrarea vine odată cu speranţa de realizare a visului canadian. Numai că acest vis se bazează pe informaţii vagi sau incorecte, precum şi pe dezinformare prin omisiune.

Ce ştiu imigranţii înainte de a veni în Canada?

Ei află în primul rând că această ţară are „nevoie disperată” de imigranţi. “Sunt mai multe locuri de muncă decât angajaţi”, se plângea Joe Volpe, ministrul Imigraţiei, într-un raport prezentat în 2005 în Camera Comunelor.

Situaţia a fost dezbătută şi pe forumurile comunităţilor de români. „Ursul păcălit de Volpe”, scria un român pe un forum: „Nu ştiu unde vede Volpe acesta locuri de muncă neacoperite, probabil prin ţinuturile alea cu –500, pentru că şomajul atinge în unele zone şi 15%. Şansa de a prinde un job pe cont propriu, fără recomandarea unui alt român este aproape nulă… După ani de zbateri, o să-ţi găseşti propriul drum, trăind cu regretul că n-ai avut şansa să creşti în domeniul în care aveai experienţă şi în care te integrai rapid. Cam acesta e sistemul de recrutare a inteligenţei în Canada”.

Periodic, Ambasada Canadei organiza şedinţe gratuite de informare pentru cetăţenii din Bucureşti, dar şi din provincie (Sibiu, Braşov), în care făcea “propagandă” pentru emigrare.

„Se pare că plasele, ţepele, iluziile merg de minune la români, de aceea se şi dau atâtea anunţuri în presa română cu privire la emigrarea în Canada. Doar dacă sunteţi disperaţi şi nu aveţi nimic de pierdut rămânând în România, doar atunci gândiţi-vă să plecaţi în Canada. Sunt mulţi ingineri, tehnicieni, doctori şi profesori români în Canada care nu s-au realizat profesional şi care trag din greu pentru un salariu mediu. Preţurile la case au crescut în ultimii 4-5 ani, la fel şi chiriile. Dar salariile au rămas aceleaşi”, mărturiseşte un forumist.

Miza imigranţilor români în economia canadiana

Un recrutor canadian a fost întrebat la una dintre aceste întâlniri de promovare a emigraţiei în Canada dacă fenomenul imigrării aduce un profit pecuniar pentru Canada, profit ce rezultă din taxele de emigrare, precum şi din banii pe care imigranţii îi investesc în economie. Recrutorul a negat.

Din cauza îmbătrânirii populaţiei şi a declinului demografic se estimează o criză a forţei de muncă în următorii ani (2008-2013). Oficialii din Québec promit crearea a 680.000 de noi locuri de muncă, locuri rezultate, mai ales, prin pensionarea generaţiei de baby-boomers, promisiune destul de fantezistă, dacă constatăm că în 2006, spre exemplu, s-au creat doar 3.000 de locuri de muncă în provincie, faţă de 87.000 în Ontario.

Spectrul le manque de main-d’oeuvre a determinat totuşi provincia Québec să scurteze timpul necesar formalităţilor de emigrare (cca. 2 ani, faţă de 3 ani pentru provincia Ontario). Totodată, oraşul Québec a investit în publicitate, printr-un program special de atragere a românilor şi bulgarilor. În acest scop, un oficial canadian s-a deplasat în România şi a subliniat câteva aspcte pozitive privind emigrarea în provincia Québec: costul pentru diverse formalităţi este de 1.500 $, la care se adaugă o sumă de bani pentru a se întreţine timp de 6 luni până la găsirea unei slujbe. Promite candidaţilor condiţii de viaţă superioare faţă de alte provincii (de exemplu, chiria este de doar 500 $, faţă de 1.000 $ în alte provincii), rata şomajului este mai mică decât în Montréal, iar imigranţii sunt ajutaţi să-şi găsească un job.

Diaspora românească, în inginerie şi IT

Majoritatea celor emigraţi în Canada (90%) găsesc de lucru ca ingineri, în IT sau administraţie. Un forumist se arată însă sceptic: „Nu te entuziasma aşa de repede, pentru că sunt exagerări mari din partea politicianului canadian. Québecul este un centru politic şi turistic, nu industrial, deci nu prea se găseşte de lucru; chiar dacă chiriile sunt ceva mai mici, alte preţuri sunt mai mari. Adevărul este că oraşul a reuşit să atragă 5.000 de imigranţi în ultimii 5 ani. În 2004-2005, 51% dintre aceştia aveau pregătire universitară, 19% erau tehnicieni, 8% muncitori calificaţi şi 12% necalificaţi.

Integrarea lor a creat nemulţumiri de ambele părţi. Imigranţii n-au primit joburi corespunzătoare pregătirii din ţara de origine, decât, în general, joburi prost plătite şi mulţi au părăsit oraşul. Angajatorii au fost reticenţi în angajarea lor, invocând diferenţele culturale, de pregătire, precum şi diferenţele de experienţă în muncă şi au cerut autorităţilor să-i selecteze mai eficient ca să poată face faţă
iernilor aspre şi să cunoască limba franceză.

De reţinut este faptul că şi în Montréal, situat ceva mai în sud, pe paralela 45, iernile sunt deosebit de aspre şi de lungi. Dintr-un documentar transmis pe Discovery, românii au putut afla despre consecinţele unei furtuni de gheaţă din 1998 de la Montréal, care a afectat milioane de oameni. Deşi a durat mai puţin de o săptămână, oraşul a fost la un pas de colaps: mai funcţiona o singură linie electrică, din cele opt care aliment au oraşul.

Ce mai ştiu cei dornici de a pleca din ţară?

Canada are un sistem federal de selecţie a imigranţilor, pus la punct de către Guvernul canadian. Acest sistem a suferit schimbări de-a lungul anilor, la fel şi durata de procesare a dosarelor. O bună perioadă de timp s-a pus accent pe studii superioare şi performanţe lingvistice. Se acorda un punctaj bazat pe criterii obiective (vârstă, studii, experienţa profesională şi cunoştinţele lingvistice).

Provincia Québec oferea candidaţilor o listă specială cu profesiuni solicitate – „professions en demande au Québec”. Se verifica apoi capacitatea de autonomie financiară şi o garanţie a acestei autonomii (de exemplu, existenţa unei proprietăţi imobiliare). Existau şi alte criterii de selecţie, mai puţin cunoscute, cum ar fi existenţa unei oferte de lucru validate de guvernul provincial.

De un astfel de criteriu privilegiat s-au bucurat stripteuzele din Europa de Est. Între 2001-2004, cam o mie de stripteuze (dintre care 800 românce) au ajuns în Canada ca stewardese, infirmiere şi chiar călugăriţe, graţie aplicării la un controversat program guvernamental destinat meseriilor „cu mare cerere”.

În 2004, a izbucnit un scandal în care a fost implicată şi o româncă. Ministrul Imigraţiei, Judy Sgro, i-a facilitat acesteia, în mod ilegal, prelungirea vizei, pentru că românca lucra în campania electorală a politicianei. În urma acestui scandal, Sgro şi-a dat demisia din funcţie.

Pericolul recrutorilor amatori

Firmele de consultanţă în imigrare sau agenţiile pentru imigrare, atât cele din Canada, cât şi cele din România, au intensificat reclama agresivă în căutare de clientelă. Deşi pare incredibil, până în 2004, oricine din interiorul sau din afara Canadei se putea declara expert sau consultant în imigraţie, în speranţa unui câştig substanţial şi facil.

Începând cu anul 1991 se încearcă eliminarea amatorilor din profesiunea de consultant în imigraţie, un prim pas făcut fiind înfiinţarea Organizaţiei canadiene a consultanţilor profesionişti în imigraţie. În 2003 s-a publicat un raport al Ministerului Cetăţeniei şi Imigraţiei, care conţinea 37 de recomandări pentru exercitarea acestei profesii, iar din 2004, secţiile de imigraţie de la ambasade şi din interiorul Canadei au primit dosare întocmite doar de către membrii Societăţii canadiene a consultanţilor în imigraţie, de către barourile provinciale şi de către Camera notarilor din Québec.

A urmat o perioadă de tranziţie de doi ani pentru atestarea pe post. Acreditarea presupune: experienţă de un an în domeniul imigraţiei, diplomă de studii în domeniul imigraţiei (cu durata de un an),  test de cunoştinţe urmate de teste de engleză şi franceză şi un examen profesional. Prin aceste noi reglementări, ocupaţia de consultant în imigraţie a fost echivalată cu cea de avocat şi inclusă în categoria de personnel professionnel, alături de ingineri, medici şi contabili acreditaţi.

Candidaţii la imigraţie sunt sfătuiţi să se adreseze doar consultanţilor profesionişti sau unui barou canadian şi nu reprezentanţilor sau agenţilor, şi numai pe baza unui contract scris. Informaţiile din presa din România despre imigraţia canadiană au fost sporadice, limitându-se aproape exclusiv la campaniile oficiale de recrutare ale guvernului canadian. Abia cu răspândirea Internetului, după anul 2000, forumurile online pe marginea acestor articole conţin relatări care arată o imagine reală despre viaţa de imigrant în Canada şi spulberă vechile mituri.

Canada, vânzătoare de iluzii

Tot mai mulţi forumişti ai ziarelor româneşti în format electronic recunosc: „Nu merită să emigrezi în Canada. Ţara asta are un sistem extrem de bine pus la punct de inducere în eroare a candidaţilor la emigrare”. Un alt forumist scrie:  „Nu imigraţi în Canada! Totul este o abureală cronică. Fiecare provincie are servicii de imigraţie şi fiecare se zbate să atragă imigranţi. Din păcate, Québecul are o politică de imigrare mai coerentă, cu faţă comercială, ca să spun aşa, vânzători de iluzii… Dacă aveţi studii superioare, nu aveţi ce căuta în această ţară”.

„Québecul are de zece ori mai multă nevoie de voi, decât voi de el. Veniţi aici şi plătiţi chirii, ţineţi camerele ocupate ca să aibă proprietarii din ce cumpăra noi case, pe care să le închirieze altor fraieri” – observă un alt forumist. „Înainte de a ajunge aici, e bine să vă gândiţi că viaţa vi s-a terminat după ce părăsiţi ţara”.

În mod cu totul regretabil, aceste forumuri sunt decredibilizate prin intervenţia adesea grosolană, dar derutantă, a unor amatori de glume proaste sau a vânzătorilor de vise, care se simt ameninţaţi în interesele lor: fiecare client le aduce câştiguri de mii de dolari.

Orice dezvăluire pe Internet a unor realităţi descurajante pentru amatorii de emigrare, a unor constatări de tipul „vremea sclavilor negri a trecut. Trăiască sclavia modernă a sclavilor albi cu diplome, care vin singuri să-şi pună capul în jug”, provoacă panică şi reacţii prompte. Cel mai adesea se apelează la minciuni, în speranţa că este imposibil ca viitorii imigranţi să se îndoiască de faptul că în Canada nu este atât de bine după cum au auzit.

Canada pe forumuri, între mit şi realitate

Vânzătorii de vise nu se mulţumesc doar cu reclama de tip turistic, ci depăşesc limitele bunului simţ: „Vancouver, oraş minunat, căutat tot mai mult de milionarii lumii. În 2006, din peste 300.000 de imigranţi, peste 60% au fost cei care au demonstrat că deţin peste un milion de dolari şi doresc să investească în Canada. Cred că acest lucru spune cam ce fel de ţară este Canada”. Alţi vânzători de vise sufocă forumurile cu afirmaţii de genul: „Eu am doi ani de Canada şi am un salariu de 100.000 $ pe an, ca şi amicii mei români şi care nu sunt puţini la număr”; sau „eu şi soţul m eu suntem în America de 4 ani; în acest timp, din câştigul realizat de amândoi, am cumpărat două apartamente şi o casă. E ceva, nu? Nu se poate spune că nu se câştigă. Cine lucrează şi pune osul la lucru se realizează. Îmi pare rău, poate contrazic pe cineva, dar realitatea asta e!”.

Vânzătorii de vise încearcă discreditarea celor care vor să distrugă visul canadian, numindu-i rataţi, frustraţi, indivizi cărora nu le place munca şi care sunt mânaţi de ură, invidie, defetism şi dau sfaturi ridicole: „De ce au plecat ei în Canada …? Mai bine zis, de ce au rămas acolo şi continuă s-o împroaşte cu noroi? Este ţara aia vinovată pentru nereuşita lor sau pur şi simplu le lipsesc calităţile necesare supravieţuirii şi reuşitei?”.

Condamnarea victimelor visului canadian poate lua şi forme manipulatorii: fie se insistă pe valorilor societăţii canadiene, valori proprii democraţiilor occidentale (toleranţă, interzicerea prin lege a discriminării de orice fel, acordarea de ajutoare sociale), referiri la PIB-ul Canadei: „nivelul de trai este mai sus ca în alte ţări europene”, fie se insistă pe mitul păgubos al reuşitei pe bază de merit, pe egalitatea totală de şanse: „dacă dovedeşte că are ceva valoare, urcă repede” sau „cu hotărâre şi ambiţie, în foarte scurt timp ai realizări pe care în România nu le vei avea nici într-o viaţă de muncă cinstită”; „trebuie să dovedeşti că poţi face ceva”. Un alt forumist afirmă că este inginer electronist; se află de doi ani în Canada şi lucrează în meserie, câştigând 50.000 $/an, ceea ce îl va determina să-şi cumpere casă. Un alt forumist îl atenţionează: „Alo, domnu’, treziţi-vă!”.

Multe dintre comentariile de pe forumuri sunt postate de agenţii de recrutare, determinaţi să vândă un vis canadian pentru câştigurile proprii.
ASADAR, LUPTATI PENTRU VOI CU GUNOAIELE CE S-AU INSTALAT IN FUNCTII SI SE AUTOPROCLAMEAZA PRESEDINTI, DIRECTORI, GENERALI… TREZITI-VA! SUNTETI FURATI CU TOTUL!

Ne mai auzim! Voi fi pe aproape…

SOV – o alta cacialma sau o reimpartire a saraciei Romaniei?


Sunt convins însă că, în România, se deschid dosare la ordin politic. În lipsa unor dovezi concrete că politicianul X a comandat dosarul Y, discuţia despre subordonarea justiţiei de către politicieni nu poate părăsi, din păcate, cadrul general.

Dovezi vor apărea doar atunci când un procuror sau un judecător va denunţa cu probe aceste practici, fără să se gândească că mâine viaţa i-ar putea fi distrusă de sistem sau că nu va fi promovat de şeful său, care îndeplineşte ordinele politicienilor. Un astfel de gest – aş putea spune eroic – ar genera un scandal monstru, ar avea ecouri internaţionale consistente, iar politicienii români, indiferent de partid, ar fi siliţi să schimbe legislaţia prin care justiţia este subordonată puterii politice. Până atunci orice este posibil.

Este posibil ca Traian Băsescu să fi ordonat această arestare, în aceeaşi măsură în care este posibil ca şeful statului să tragă foloasele politice ale instrumentării dosarului în care SOV este cercetat pentru favorizarea infractorului Nicolae Popa.

Discuţia despre implicaţiile politice ale arestării lui Vîntu este interesantă. Ea va avea consecinţe concrete asupra viitoarelor tentative ale PSD şi PNL de a alunga guvernul PDL de la putere sau pe Traian Băsescu.

În actualul context, moţiunea de cenzură a opoziţiei pierde din credibilitate, iar arestarea lui SOV ar putea asigura supravieţuirea guvernului Boc, deşi nu merită acest lucru. Dacă social-democraţii şi liberalii vor depune moţiunea, vor fi români care se vor gândi că o fac pentru că a-i rezolva lui Vîntu problemele cu justiţia. Cel mai probabil, majorităţii covârşitoare a alegătorilor nu le va păsa de acest lucru. Se vor bucura, cu siguranţă, că Emil Boc, considerat drept principal responsabil pentru situaţia economică, este trimis la plimbare.

Evoluţiile în dosarul “SOV-Popa” ar putea fi un colac de salvare pentru Traian Băsescu, în cazul unei tentative de demitere. Spre deosebire de 2007, şeful statului este vulnerabil. Un sondaj de opinie al Institutului pentru Politici Publice (IPP), dat publicităţii pe 22 iulie 2010, releva faptul că 65% dintre românii ar vota pentru demiterea sa, la un eventual referendum.

După ultimele bâlbâieli ale guvernului, în special după scandalul ordonanţei privind drepturile de autor, procentul a crescut probabil. Acest lucru a fost sesizat corect de Ion Iliescu. El a apreciat recent că PSD s-a grăbit prima dată cu suspendarea, dar că situaţia este astăzi cu totul alta. La rândul său, Victor Ponta afirma că partidul său va veni la guvernare doar dacă Traian Băsescu nu va mai fi preşedinte. Social-democraţii nu îşi mai permit să simuleze că vor să dea jos guvernul, din cauza presiunii sociale în creştere, cu apogeul în această iarnă. De aceea, debarcarea lui Băsescu devine aproape o necesitate pentru PSD.

Cu Sorin Ovidiu Vîntu în arest, şansele ca şeful statului să evite demiterea prin referendum cresc. Cu siguranţă, majoritatea românilor doresc venirea PSD şi PNL la guvernare. Nu ştiu însă dacă electoratul vrea să predea puterea în totalitate actualei opoziţii, atâta vreme cât SOV, la propria televiziune, îl anunţă pe Băsescu că va fi şi el arestat după ce nu va mai fi preşedinte. Declaraţia îi serveşte preşedintelui în aceeaşi măsură în care l-au ajutat comentariile lui Dinu Patriciu, în direct la Realitatea TV, pe marginea filmuleţului în care şeful statului părea că-i aplică o corecţie fizică copilului-vedetă a campaniei electorale din 2009.

Deşi greu de crezut, problemele în justiţie ale lui Sorin Ovidiu Vîntu ar putea face din coabitarea Băsescu- PSD+PNL o soluţie politică acceptabilă.

Trasee culinare


Pentru multi turisti, bucataria unei tari este la fel de importanta precum obiectivele cultural-istorice sau de orice alta natura ale locului respectiv. In fapt, traditiile culinare ale unui popor atrag, poate mai mult decat orice, vizitatori din toata lumea. Sa ne gandim numai la ceea ce noi, romanii, avem de oferit, din punct de vedere culinar, strainilor care aleg sa ne viziteze tara. Cum altfel i-am primi daca nu cu traditionalele sarmale, cu specialitatile de porc ardelenesti si palinca transilvaneana, placintele si vinul moldovenesc sau cu ciorbele muntenesti si dobrogene? Ce sa mai spunem despre piftia (care in Oltenia e musai sa fie servita alaturi de sarmalute calde), de icrele de stiuca si de crap asezonate cu ceapa de apa, de borsul pescaresc din Delta Dunarii, de bulzul ciobanesc, mielul haiducesc, ouale romanesti servite cu ceapa sau smantana, si alte si alte delicii culinare nascute la nord de Dunare? Pasionatilor acestui gen de turism ne adresam si noi astazi, caci pentru ei am pregatit o lista a celor mai cunoscute si apreciate destinatii culinare din toata lumea.

Singapore

Sa nu va mire daca in Singapore veti auzi ca bucataria este o mandrie nationala, iar mancarea o veritabila obsesie. Din discutiile pe care le veti avea cu localnicii veti observa, de altfel, ca schimbul de retete sau impresii despre un anumit fel de mancare sunt subiecte uzuale. Sa nu va mire nici daca veti gasi promovata bucataria singaporeza in brosurile editate de Oficiul National de Turism din aceasta tara, pe primul loc, alaturi de shopping. Doar daca veti ajunge aici veti intelege de ce se petrec toate acestea…

Bucataria singaporeza este, in fapt, un mix al obiceiurilor culinare malaieziene, chinezesti, indiene, indoneziene, arabe sau engleze, popoare cu o indelungata traditie in arta gatitului. Se stie ca musulmanii nu mananca porc, asa cum indienii nu mananca vita sau cum chinezii transforma in delicii culinare aproape orice se poate ingurgita. La o prima vedere, pare ca astfel de tabuuri nu ar putea fi niciodata alaturate. Si totusi, in Singapore acest lucru a fost posibil, iar rezultatul este unul mai mult decat spectaculos.

Nu se poate sa vizitati Singapore fara sa gustati macar odata Laksa, un fel de mancare unic in lume: taitei de orez, imbaiati in sos de curry, la care se adauga creveti, oua si carne de pui, sunt serviti pe platouri generoase si la preturi pentru absolut toate buzunarele. Apoi, nu trebuie ratata nici omleta de stridii, batuta cu faina si garnisita cu frunze de coriandru. Simtiti cum papilele voastre gustative incep deja sa tremure? Ei bine, nu este decat inceputul.

Laksa

Omleta de stridii

Singaporezii va asteapta si cu Ikan Bakar – gratar din pisica de mare, inmuiat in sosuri picante si servit pe frunze de bananier; cu – Roti prata:omleta cu orez si nuca de cocos, ansoa, alune, castraveti si carne de pui, toate invelite in frunza de bananier; sau Nasi lemak o veritabila mandrie nationala care include oua, branza dulce, ciocolata, durian (un fruct local) si inghetata. Si daca vi se pare mult, ganditi-va ca acestea nu reprezinta decat o picatura dintr-un ocean care inseamna intreaga bucatarie singaporeza.

Ikan Bakar

Nasi lemak

Roti prata

Hawaii

Atunci cand se gandesc la Hawaii, cei mai multi dintre turisti nu vad decat imaginea unei insule paradisiace, a plajelor de vis, a colierelor de flori si a celebrelor dansatoare in minuscule costume exotice. Nimic mai adevarat, numai ca uita unul dintre cele mai importante aspecte ale traditiilor hawaiiene – bucataria. Aceasta, influentata de gastronomia chineza, portugheza, spaniola, coreeana, filipineza sau japoneza, este considerata si astazi o veritabila provocare pentru gurmanzi, dar si pentru cei care vor sa se delecteze, in pur stil vegetarian, cu cele mai dulci si mai atragatoare fructe exotice. Poate ca nu intamplator, in ofertele turistice hawaiiene este inclus, adeseori, si un tur al deliciilor culinare in diferite restaurante locale.

Pentru inceput ar trebui sa incercati Poke, o minune a bucatariei hawaiiene, care ar face sa saliveze pana si pe cel mai reticent turist. Reteta consta in cuburi marinate de ton (unul dintre ingredientele principale in gastronomia localnicilor) si de fructe de mare, asezonate cu sare marina, sos de soia, nuci Kukui, alge Limu si piper rosu hawaiian. Unii dintre maestri bucatari adauga si usturoi, ceapa, alge Ogonori si cel putin trei tipuri de peste oceanic. Totul se serveste pe un pat de varza rosie, tocata marunt, pe un platou urias. Trebuie spus ca reteta a fost puternic influentata de bucataria japoneza si, chiar daca pare un festin plin de calorii, trebuie sa stiti ca ea se adreseaza celor care tin la silueta.

Poke

Laulau este un alt motiv intemeiat pentru care sa incercati bucataria din Hawaii. Reteta traditionala, laulau consista in bucati de carne de porc, de peste sau de vita, invelite in frunze de Taro, o planta tropicala, care sunt gatite astfel in gropi speciale, numite Imu. Atunci cand sunt gata, bucatile de carne sunt servite pe platouri alaturi de garnituri de orez, macaroane sau tofu. La alte popoare polineziene, spre exemplu la samoani, laulau poarta denumirea de fai’ai sau palusami si contine somon, ton, creveti sau tipar.

Laulau

Dar adevarata mandrie nationala in materie de gastronomie hawaiiana este Kalua. Gatita dupa o metoda neschimbata de mii de ani, kalua este o reala provocare pentru impatimitii gastronomiei si reprezinta punctul de atractie in mai toate tururile turistice din acest stat american. Pentru inceput, un porc este taiat in bucati (desi uneori este lasat intreg), asezat intr-un recipient traditional, asemanator unui gratar, si coborat intr-o groapa speciala, Imu, pe pietre incinse de granit, acoperite cu frunze de bananier. Carnea este acoperita, apoi, cu un nou strat de frunze si cu pamant, si este lasata pe durata unei zile intregi. Nu toate ingredientele folosite de localnici au fost divulgate, mai ales ca autoritatile americane au interzis vanzarea retetei catre alte restaurante ale lumii. Se pare ca unul dintre aceste ingrediente, pazite asemenea unui secret national, este sarea de mare care, alaturi de sosul de soia, da o savoare inegalabila carnii de porc. Ca o mentiune de final, trebuie spus ca, desi au incercat sa copieze reteta hawaiiana, niciunul dintre restaurantele internationale care si-au propus acest lucru nu au reusit sa obtina gustul incredibil cu care hawaiienii au impresioneaza absolut orice expert in gastronomie.

Kalua

Bangkok, Thailanda

Este una dintre cele mai cunoscute si mai apreciate bucatarii ale lumii, cu adepti pe toate continentele. In fapt, se spune ca nu poti fi un gurmand adevarat daca nu ai incercat, macar o data in viata, mancarea thailandeza. Influentata de gastronomia chineza timp de secole, de cea din Cambodgia si Laos, precum si de cea din Malaiezia, bucataria thailandeza a adunat tot ce poate fi mai bun de la vecinii sai, intr-un melanj care iti taie rasuflarea. Nici nu trebuie sa va mire faptul ca numerosi turisti vin in Thailanda numai si numai pentru a incerca savoarea unor mancaruri care au devenit, de decenii bune, adevarate simboluri nationale. Iata cateva dintre ele:

Tom Yum Goong este echivalentul din punct de vedere al notorietatii, daca vreti, al sarmalelor romanesti. Thailandezii sunt atat de mandri de aceasta reteta incat o considera o mancare nationala, si asta desi vecinii din Laos au si ei o varianta a aceluiasi deliciu culinar. Pe scurt, Tom Yum Goong este o supa de creveti, carne de pui, peste sau fructe de mare si ciuperci. La toate aceastea, se adauga frunze de coriandru, lamai verzi, piper rosu, sos de peste si alte condimente, iar o varianta moderna si foarte apreciata a acestei supe prevede ca toate ingredientele sa fie gatite in lapte de cocos. Tom Yum Goong se serveste in boluri traditionale thailandeze desi, in unele restaurante, veti avea surpriza sa o gasiti in tigai flambate, dupa metoda chinezeasca.

Tom Yum Goong

Pad Thai este o alta mandrie nationala a thailandezilor si un motiv in plus sa isi etaleze in fata strainilor abilitatile culinare. Se stie ca in Thailanda mancarurile sunt realizate astfel incat sa atinga unul din cele cinci gusturi principale: picant, acru, amar, dulce sau sarat. Ei bine, Pad Thai combina toate aceste provocari ale papilelor gustative. Practic, Pad Thai este un platou pe care sunt serviti taitei de orez amestecati cu ou, sos de peste, piper, fasole, creveti, tofu, alune, coriandru, lamaie si suc de tamarind. Peste toate puteti adauga suc de lamaie si ulei de masline, dupa gust. Se spune ca Pad Thai este reteta thailandeza cu cel mai mare succes in afara tarii, majoritatea restaurantelor internationale de profil alegand sa o includa in meniu.

Pad Thai

Ultimele, dar nu cele din urma, sunt frigaruile Satay (sau Sate) care constau in bucati de carne de pui, oaie, capra, vita, porc, peste sau chiar bucati de tofu, infipte in tepuse speciale din lemn de bambus, si care sunt gatite pe foc de lemne sau de carbuni pentru a capata o savoare mai placuta. Uneori, carnea este marinata, iar nonconformistii pot incerca si varianta cu carne de sarpe, crocodil sau testoasa. Frigaruile Satay se servesc alaturi de turte de orez, felii de ceapa, castravete si, uneori, de ananas, toate acestea fiind stropite din belsug cu condimente picante.

Satay

Sicilia, Italia

Desi mult mai accesibila noua, romanilor, Sicilia ramane o destinatie exotica din punct de vedere culinare. Cu influente arabe, grecesti, spaniole, normande sau nord-africane (in fond, Sicilia s-a aflat permant sub o dominatie straina pana la venirea lui Garibaldi), bucataria siciliana este o adevarata incercare pentru pasionatii gastronomiei. Pestele si fructele de mare, alaturi de uleiul de masline, branzeturile si fructele proaspete sunt ingrediente esentiale ale acestei bucatarii originale din Europa. De altfel, sicilienii prefera ca alimentele lor sa fie cat mai proaspete, asa ca rar veti intalni un restaurant in care mancarea sa fie deja preparata atunci cand sositi.

Una dintre mandriile locale ale sicilienilor este Caponata, platou ce contine vinete, capere, morcovi, masline, piper verde, cartofi si, uneori, bucati de peste. Acestora li se adauga sosuri dulci sau acre, dupa preferinte, iar rezultatul este unul de-a dreptul delicios. Adaugati la aceasta celebrele Arancini (“mici portocale” in dialectul sicilian) care nu sunt altceva decat turte de orez prajite, evident de forma si culoarea unor portocale minuscule, in care se pune sos de rosii, mozzarella, uneori carne, ciuperci sau legume. Peste tot veti gasi peste mediteranean gatit in sute de feluri, care mai de care mai atragator, una dintre ofertele de-a dreptul imbietoare fiind pestele spada gatit intreg si servit pe pat de legume.

Caponata cu arancini

Dar celebritatea bucatariei siciliene a fost data, fara doar si poate, de dulciuri. Pentru o regiune care se pretinde a fi inventatoarea inghetatei, nu putea lipsi din lista noastra si renumita Cassata, o prajitura traditionala, asemanatoare unui tort de inghetata, in amestecul careia au fost introduse branza dulce, fructe uscate si nuci. Si pentru ca italienii tin la traditiile lor, mai ales la cele culinare, trebuie sa stiti ca reteta Cassatei dateaza de cel putin 500 de ani, fiind unul dintre deserturile preferate ale capetelor incoronate si ale familiilor nobiliare care s-au perindat pe insula vulcanului Etna.

Cassata

Cei care au vizitat deja Sicilia si au gustat delicatesele locale trebuie sa isi aminteasca si de Cannoli, una dintre specialitatile de care sicilienii sunt cei mai mandri. Cannoli (in traducere insemnand “tubulet”), reprezinta un desert de forma si marimea unui deget, gatit din paste, unt si zahar, in interiorul caruia este introdusa branza Ricotta si Succade (bucati uscate de citrice). Localnicii prefera sa il numeasca Cannulicchi sau Sicilian cannoli, si asta pentru a pastra identitatea acestui desert din ce in ce mai apreciat si preparat in toate restaurantele lumii.

Cannoli

Franta

Cu siguranta ca nu veti gasi un alt popor atat de atasat de bucataria nationala pe cat este cel francez. Multi specialisti s-au grabit sa afirme ca bucataria franceza este, probabil, cea mai buna din lume, iar asta vine, mai ales, din pasiunea si meticulozitatea dusa pana la paroxism cu care urmasii galilor au inteles sa gateasca. Nici nu mai are rost sa vorbim aici de croissantele, cartofii prajiti, baghetele, branza, vinul, pate-ul de gasca, sardinele, tocana de miel sau escargot-ul frantuzesc, notorietatea unor asemenea specialitati culinare a depasit de multa vreme granitele Hexagonului ba, mai mult, ele au intrat deja in bucataria altor popoare. Si chiar daca retetele urmatoare va sunt si ele cunoscute, merita sa ne oprim asupra lor, mai ales ca francezii le considera de secole simboluri ale culturii lor.

Foie gras

Cine oare nu a auzit de Coq au vin, celebra reteta despre care francezii sustin ca dateaza de peste 2.000 de ani, inca de la conflictul dintre Cezar si Vercingetorix? Este, poate, exemplul cel mai elocvent de imbinare maiastra a ingredientelor de care au dispus bucatarii antici si medievali pentru a da nastere acestui fel de mancare de-a dreptul spectaculos. Reteta standard include, evident, un cocos (desi multi prefera puiul sau gaina, datorita carnii mai fragede). Carnea pasarii este marinata si apoi inabusita in vin. Sosul in care acesta va fi preparat include usturoi, ceapa, cimbru, frunze de dafin, morcov, piper, patrunjel, o sticla de vin rosu (de preferat vin de Burgundia) si, uneori, o cescuta de cogniac frantuzesc. Rezultatul este absolut delicios, dupa toate standardele specialistilor in gastronomie, iar acest fel este servit, cel mai bine, cu garnituri de ciuperci la cuptor.

Coq au vin

Bouillabaisse este, iarasi, o reteta ale carei origini se pierd undeva in Antichitate. Specialitate de origine provensala, nascuta zice-se in zona portului Marsiliei, bouillabaisse este o “supa” (desi termenul suna rigid in urechile unui initiat) de peste si fructe de mare. Pentru nimic in lume, un bucatar francez nu va incerca sa gateasca bouillabaisse din mai putin de trei soiuri de peste, unele retete ajungand sa foloseasca pana la sase sau sapte specii diferite. Acestora li se adauga si fructe marine (crabi, caracatite, scoici, melci si creveti). In supa mai sunt presarate legume (rosii, ceapa, telina sau cartofi), ierburi aromate, busuioc, usturoi, coaja de portocala si sofran. Toate aceste ingrediente se fierb la un loc pentru ca, atunci cand masa este gata, supa sa fie servita intr-un bol in care se mai introduc bucati de paine si sos de maioneza, in timp ce fructele de mare si legumele sunt scoase si servite separat.

Bouillabaise

Si pentru ca nicio masa frantuzeasca nu se poate incheia fara un desert pe masura, ne-am oprit atentia asupra unei mandrii nationale in acest domeniu, celebra Quiche Lorraine, reteta nascuta in regiunea cu acelasi nume. Preparatul deosebit de gustos este gatit din oua, unt, nucsoara, faina, smantana, sunca si branza, totul invelit intr-o crusta subtire si crocanta de aluat. El poate fi servit atat ca desert cat si ca antreu, cina sau gustare la picnic. Reteta a cunoscut o celebritate rapida peste hotare, fiind adaptata bucatariilor din Germania, Anglia sau Statele Unite ale Americii. Iar daca Quiche Lorraine vi se pare prea grea pentru un desert, nu putem decat sa va recomandam o delectare a papilelor gustative cu madeleine, tarte cu mere sau eclere cu ciocolata.

Quiche Lorraine


Inca o soapta: precizare


Dragii mei energeticieni,

Va multumesc pentru aprecieri. Insistenta voastra, rugamintile voastre va contureaza supararea si necazul in care va aflati. Va inteleg perfect, dar, in acelasi timp, informatiile pe care le primesc de la voi (extrem de picante unele, detaliate altele), trebuiesc verificate in cel mai profund mod. Acest lucru ia timp. Ar fi bine, ca sa micsoram acest timp, sa veniti cu date concrete, nu barfe. Nu dau curs barfelor, nu voi discuta despre ce case au, ce vacante si-au facut si ce cumparaturi fac in timpul serviciului. Unele sunt lucruri intime, care tin de “Cancan” sau antenele lui Voiculescu, iar celelalte tin de bunul simt al fiecaruia.

Va vad ca niste oi ratacite, dar cu cornite in acelasi timp. Raspunsul la ce veti face vi l-am mai dat; simplu: puneti-va lider de sindicat de-al vostru, ales dupa criteriile urmatoare: sincer, cinstit, autoritar, care s-a luptat si cu fostii si cu actualii, care nu a turnat pe nimeni, care nu s-a gudurat pe langa nimeni, care are coloana vertebrala dreapta, diplomat, dar aspru in acelasi timp, si apoi sprijiniti-l. In sucursale, la fel. Nu uitati, ca inainte de astia de acum, ati avut de suferit si inainte, din informatiile pe care le-am strans (abonamentele osenilor la licitatii-lucrari, cotizatiile acestora catre directorii sucursalelor si chiar in executiv – Ciprian Diaconu, “sustinut” intens de firme precum Nord Invest S.R.L., s.a.m.d.).

Nu ma flatati ca va fi revolutia “soaptelor”. Nu fac altceva decat sa spun ceea ce voi nu aveti curajul sa-l faceti: niciodata nu am fost de acord cu ingenunchierea identitatii unui om, mai ales stingerea sperantelor. Daca moare speranta, muriti cu totii. Dupa cum ati vazut speranta exista, unitate sa fie, solutii sunt.

Desi nu as mai fi vrut sa scriu despre sistemul energetic, cu precadere Transelectrica (se pare ca aici sunt mari probleme si au fost), si as fi vrut sa postez despre o alta caricatura politica si sluga basesciana, respectiv Ludovic Orban, caci am auzit ca si-a scos botul iar in media, ma vad nevoit sa ma opresc putin asupra voastra, cu specificatiile urmatoare:

- ieri am avut peste 1000 de vizite si peste 120 de comentarii, informatii, pe care nu am terminat sa le analizez si sa le triez, drept pentru care v-as ruga sa fie clare si la obiect, cu date exacte (mai bat unii campii, orgoliu ranit, nu si-au primit si ei dreptul, cine stie);

- nu-mi trimiteti comentarii de la serviciu, ci de acasa de la voi, sau din oricare alta parte (poate nu stiti, dar Teletrans cu asta se ocupa, monitorizarea tuturor informatiilor care ies si intra in sistem, ascultarea telefoanelor, etc). Vizualizarea nu este o problema si nici transmiterea intre voi a informatiilor, ci doar transmiterea informatiilor catre mine, caci, ca sa va explic pe intelesul vostru, in serverul respectiv, ramane adresa catre mine, “Whispersrose” si IP-ul de unde a fost accesat. Daca doar vizualizati, serverul nu stocheaza aceasta informatie. Va inteleg teama de a putea fi dati afara, dar am un raspuns: dreptul la informatie. Deci, doar atat, nu-mi transmiteti informatiile de la serviciu. Ati facut bine pana acum si v-am raspuns ca atare la intrebari (mai ales din executiv si 4 locatii din tara).

- nu imi trebuie documente, ci doar date. Documentele pastrati-le eventual pentru instanta, control sau ce poate fi. Un scenariu posibil este urmatorul: chemati, simultan, Curtea de Conturi, Garda Financiara si, foarte important, cat de multe televiziuni si ziare puteti. Si o sa vedeti.

Nu uitati, in voi sta puterea!

Ne mai auzim!

Suntem tigani sau ne tiganizam?


“A invata fara a gindi, este inutil; a gindi fara a invata, este primejdios”, Confucius 

 In urma cu aproape doi ani ma aflam la Paris, la o reuniune internationala. I-am intrebat pe reprezentantii diferitelor natiuni aflate acolo daca, pe fondul crizei economice in crestere, s-au intensificat in media atacurile la adresa “vulnerabilor” la teorii conspirationiste/rasiste. Am facut urmatoarea constatare.

Reprezentantii celor mai multe state cu ceea ce numim ‘democratii consolidate” – Regatul Unit, Germania, Franta – au sustinut ca nu se inregistreaza un asemenea fenomen. Cei proveniti din tarile Europei centrale si de est observasera insa aparitia fenomenului.

Imi aduc aminte si acum ca mi s-a spus ca in Ungaria s-au intensificat atacurile antisemite, pe cind in Slovacia, tinta au devenit tiganii. Am intrebat de ce – Slovacia nu are o comunitate rroma semnificativa, cum are, de pilda, tara noastra.

Interlocutorul meu a ridicat din umeri – nu se gindise prea mult la asta. Se formuleaza, a spus el, idei de tipul “nu muncesc, doar consuma”, “sunt infractori”, etc, etc. De atunci, din toamna anului 2008, situatia s-a inrautatit considerabil, nu s-a imbunatatit.

Poate statistic – in nici un caz pentru buzunarele celor din patura de jos, mai ales. Instinctul primar revine atunci cind sunt atinse nevoile primordiale: siguranta personala, hrana, adapost, etc. Ne place sa credem ca traim intr-o epoca in care cluburi de doamne si domni suspina de grija gorilelor de munte si semneaza cecuri barosane pentru salvarea acestora.

Dar uitam ca in timpul chetei – de obicei tinuta in sala de conferinte a unui hotel de patru-cinci stele – oamenilor cu suflet larg de acolo pare sa le pese mult prea putin de amaritul aflat la nici un kilometru distanta, intr-un ghetto periculos, fara scoala si fara sansa vreunei inseritii sociale minime.

Si care va ajunge, aproape matematic, infractor.

In SUA, de exemplu, intretinerea anuala a unui detinut costa circa 40.000 de dolari pe an. Aproape un sfert din populatia celei mai bogate tari din lume nu atinge acest venit. Dar banii continuu sa se scurga in pedepsire si nu in preventie, intr-o prea mare masura.

Ne place sa credem ca rasismul, ura fata de strain, vinatoarea de vrajitoare, toate acestea sunt vestigii istorice, condamnabile, si ca traim, nu-i asa?, intr-o Europa care isi elimina frontierele si isi recreeaza o istorie care nu tine cont de entnie, religie si culoare pielii. Dar este intr-adevar asa?

Cea mai bestiala vinatoare de vrajitoare s-a declansat in Europa nu in timpul Evului mediu asa-numit “intunecat”, ci in secolele al XVl-lea si al XVll-lea, mai ales in ultimul. O “mica glaciatiune” a distrus recoltele si au urmat decenii de restriste.

Tapii ispasitori au fost “vulnerabilii”- femeile tinere, nemaritate, batrinele vaduve, devenite guri de prisos, evreii, socotiti paraziti ai societatii crestine. Macelul a fost atit de crunt, incit unele zone din Germania sau din Suedia au fost depopulate.

Nici macar biserica – catolica sau protestanta – nu a mai putut face nimic sa opreasca aberantul mecanism, odata declansat. Gloata flaminda vroia singe si a fost lasata sa se infrupte-n voie. Jesse James a devenit tilhar si jefuitor de banci pe fondul disolutiei autoritatii provocate de Razboiul Civil intre unionisti si confederati (el facind parte din militiile ultimilor).

Sudistii nu priveau cu ochi buni autoritatile nou instalate, criza monetara si razboiul distrusesera economia Sudului, bazata mai ales pe marile plantatii de bumbac si tutun, care foloseau mina de munca a sclavilor negri. Pe acest fundal dezolant, Jesse James, fratele lui si ceilalti tovarasi de blestematii au devenit un soi de haiduci populari.

Goya – dupa ce asistase el insusi la ororile razboiului impotriva lui Napoleon – a scris sub una din celebrele sale gravuri din seria “Capricii” ca “Somnul ratiunii naste monstri”. La fel, lipsa de solutii si abordari coerente atunci cind paturi largi ale populatiei se confrunta cu o criza grava, de o natura sau alta, naste monstri si mai periculosi.

Atitudini de tipul celei din Slovacia anunta vremuri inca si mai grele.

“Solutii” de tipul expulzarii indizerabilor din Franta - ocna facuta de Napoleon in Guiana Franceza s-a inchis – pot prevesti amendamente stranii altoite la ceea ce obisnuim sa numim “democratiei”, dupa bunul plac al unor oameni de stat mediocri, prinsi pe picior gresit de vremurile tulburi.

Dupa caderea Cortinei de fier, in 1989-1990, nici o primejdie majora nu parea sa tulbure tihna Batrinei Europe, aflate in plin avint al materializarii celui mai ambitios proiect geopolitic din istorie, realizarea Uniunii Europene. Pina si razboiul impotriva teorismului era privit mai mult ca o “afacere americana” decit ca o sfidare la adresa intregii lumi libere.

Lovitura a venit de-acolo de unde nimeni nu intuia in urma cu un deceniu, si anume din economie. Iar rapiditatea cu care se revine la vechile metehne ar trebui nu doar sa ne dea de gindit, ci sa ne inspaiminte de-a dreptul. Epidemia de intoleranta poate fi mai periculoasa decit acelea de holera si ciuma.

Spunem Boc, Boc, eu spun Bocsescu si taxele


In ultimele zile, au existat voci hotarate care au afirmat ca nu cresterea contributiilor sociale este problema, ci felul in care se administreaza colectarea lor. Mare eroare.

Parca pentru a veni in intampinarea acestor opinii, guvernul a facut public un proiect de ordonanta prin care cuantumul contributiilor sociale pentru veniturile obtinute din activitati independente urmeaza sa creasca de la 16,5%, in prezent, la 35,5%, incepand cu anul viitor.

Practic, in acest moment, veniturile din activitati independente sunt taxate cu 16% (impozitul pe venit) la care se adauga 16,5% (contributiile sociale), adica, in total, cu 32,5%.

Daca, incepand cu anul viitor, cuantumul contributiilor sociale va creste, veniturile din activitati independente vor fi taxate cu 51,5% din veniturile brute. Aceasta cota este asimilata cu nivelul fiscalitatii perceput pentru un angajat cu carte de munca.

In acelasi timp, exista si ideea, exprimata public, ca egalizarea fiscalitatii angajatului cu carte de munca cu aceea a persoanei care obtine venituri din activitati independente este absolut fireasca. O noua eroare.

Exista o diferenta importanta intre statutul de angajat si cel de persoana fizica autorizata sau de persoana care incaseaza venituri din contracte de drepturi de autor. Diferenta vine, in primul rand, din statutul special, conform Codului muncii, pe care il are un angajat.

El nu poate fi, oricand si oricum, concediat. Invers, profesiile liberale presupun o mare flexibilitate a exercitarii profesiei, iar persoanele care activeaza astfel sunt dependente exclusiv de initiativa, de creativitatea lor.

Un contract sub care lucreaza o astfel de persoana nu se incheie pe o perioada nedeterminata, iar persoana respectiva nu beneficiaza de avantajele pe care le confera, unui angajat, Codul muncii.

De asemenea, prin profesiile liberale, cei care obtin venituri utilizeaza, in majoritatea cazurilor, resurse proprii: birouri proprii, birotica, transport s.a, din acest motiv avand si posibilitatea deducerii unor cheltuieli din cele efectuate (o cota care a fost deja scazuta de la 40% la 20%).

Multi dintre cei care obtin venituri din activitati independente sunt “independenti” de bugetul statului si, de regula, extrem de mobili, fiind obisnuiti sa traiasca prin forte proprii: nu intra in somaj – daca o activitate inceteaza, cauta noi contracte -, cotizeaza si la pensiile de stat si la cele administrate privat si folosesc, atunci cand este cazul, o asigurare privata de sanatate.

Mai mult decat atat, o buna parte dintre cei care exercita profesii liberale sunt, la randul lor, angajatori, in sensul ca au angajati sau colaboratori care lucreaza pentru ei si care, la randul lor, platesc impozite si contributii catre stat.

Paleta persoanelor fizice autorizate, a beneficiarilor de drepturi de autor si a celor care lucreaza in baza conventiilor civile este extrem de larga.

Nu este vorba doar despre jurnalisti si actori, ci si despre avocati, practicieni in insolventa, agenti de asigurari, arhitecti, contabili independenti, taximetristi, scriitori si chiar medici, precum cei stomatologi.

Din acest motiv, este foarte posibil ca numarul celor afectati de cresterea contributiilor sa fie, asa cum estimeaza mass-media, de 500.000 de persoane. Ce vor face acesti oameni in fata cresterii contributiilor?

O parte din ei le vor plati, o alta parte va cauta solutii de “optimizare fiscala”, iar altii vor intra, pur si simplu, in economia neagra, adica vor plati contrbutii mai mici sau deloc la bugetul asigurarilor sociale. Sa nu uitam ca vorbim despre patura cea mai dinamica si cea mai informata in materie fiscala din economia romaneasca.

De fapt, se poate spune ca asistam la o adevarata haituire de catre stat a acestor categorii de intreprinzatori.

Sa ne aducem aminte ca, anul trecut, microintreprinderile au primit doua lovituri grele: renuntarea la taxarea cu 3% din cifra de afaceri (o impozitare, evident, favorabila micilor companii si, in acelasi timp, usor de administrat) si aparitia impozitului minim, o aberatie economica prin care se poate intampla ca o firma mica sa nu incaseze nici un ban timp de un trimestru, dar, totusi, sa fie obligata sa plateasca impozitul minim la bugetul de stat.

Din aceste doua cauze, o parte dintre cei care lucrau avand microntreprindere s-au mutat catre autorizarea ca persoana fizica. A fost raspunsul firesc al micilor intreprinzatori la aberatia numita impozit minim. A fost raspunsul firesc al mediului de afaceri in fata agresiunii unui impozit fara noima aplicat tocmai intr-un moment de acuta criza economica.

Dar, statul nu s-a lasat si, in numele largirii bazei de impozitare, a mutat fiscalitatea pe munca si in zona persoanelor fizice autorizate, adica a marit nivelul contributiilor. Este de asteptat, evident, raspunsul mediului de afaceri.

Care nu va intarzia sa apara, pentru ca statul se inseala crezand ca la agresiunea taxelor, intreprinzatorii nu vor raspunde. Vom vedea foarte curand in ce fel.

Unii vor folosi celebrele companii off-shore sau vor migra in state cu legislatie fiscala mai putin impovoratoare (cei care au cifre de afaceri mai mari), altii vor renunta, pur si simplu, la a mai lucra cu carte de munca (pentru ca nu are sens sa achite contributiile sociale de doua ori, si pentru veniturile din activitati independente si pentru veniturile obtinute in regim de angajat, eventual la propria firma), iar altii vor migra, pur si simplu, catre economia gri sau neagra.

Spre exemplu, o buna parte dintre proprietarii micilor magazine existente in tara au renuntat, anul trecut, la microintreprinderea pe care o aveau si s-au inregistrat ca persoana fizica autorizata. Cu aceasta ocazie, insa, au renuntat si la angajatul pe care ii aveau, prin concediere sau platindu-l, pur si simplu, “la negru”.

Ce se va intampla acum, ramane de vazut. La articolul pe care l-am scris saptamana trecuta, pe aceeasi tema, cititorul cu pseudonimul “Dan” ma chestioneaza, spunandu-mi ca “sunt de acord cu largirea bazei de impozitare, dar nu si pentru catei”.

Sunt, intr-adevar, de acord cu largirea bazei de impozitare, dar nu in felul acesta.

Nu sunt de acord cu desfiintarea regimului separat de taxare a profesiilor liberale. Motivul l-am precizat mai sus. Multi dintre cei care activeaza in zona acestor profesii au dat mult mai mult la bugetul de stat decat au luat.

De aceea, cred ca statul ar trebui sa acorde un tratament diferit, din punct de vedere fiscal, unei categorii care plateste impozitele si taxele, care este motorul consumului, care isi asuma riscuri profesionale si le gestioneaza independent de ajutorul financiar al statului si care s-a coagulat, deja, ca o clasa de mijloc a economiei romanesti.

Se poate accepta ideea ca, din solidaritate si pentru propria siguranta sociala, cei care activeaza in zona profesiilor liberale sa plateasca contributii sociale. Problema este: in ce cuantum? Pentru ca, sa ne aducem aminte, plafonarea contributiilor se face la nivelul a cinci salarii medii pe economie.

De ce cinci, si nu trei? Din cauza nevoii de bani a bugetului de asigurari sociale. In felul acesta, se poate spune ca persoana care obtine venituri din activitati independente tine in spate cinci angajati cu un salariu mediu.

Ar fi fost mult mai suportabil ca in aceste vremuri de criza sa tina in spate numai doi sau trei angajati. In esenta, plata contrbutiilor sociale se face in contul unor contraprestatii sociale: pensie, ajutor de somaj si servicii de sanatate.

Vor respecta pensiile de stat, peste 15-20 de ani, nivelul contributiilor de astazi? Nu. Punctul de pensie va fi stabilit, arbitrar, de stat, in functie de incasarile la bugetul asigurarilor sociale din acel moment.

Benficiaza o persoana fizica autorizata de servicii medicale de o calitate de cinci ori mai buna decat un angajat cu salariul mediu? Nicidecum. Poate un om care are venituri din activitati independente sa primeasca ajutor de somaj? Pare absurd.

Si mai sunt alte cateva lucruri ce tin de forma legii, si nu de fond. Guvernul anunta ca va modifica actul normativ in sensul in care platitorul sa depuna declaratii. Pare o usurare in materie de birocratie. Dar, strict pentru luna iulie, atunci cand ordonanta si normele de aplicare a ei se bat cap in cap in materie de cine plateste contributiile, ce se va intampla?

Ca urmare a ambiguitatii actelor normative este foarte posibil ca aceste contributii sa se fi platit de doua ori: o data, de beneficiarul serviciilor, si, a doua oara, de prestatorul acestora. De asemenea, actul normativ cere ca plata contributiilor sa se faca chiar daca ele nu sunt aferente acestei luni, dar au fost incasate in luna iulie.

Oricum am da-o, statul vrea sa castige. In schimb, contribuabilii sunt, realmente, haituiti prin intermediul reglementarilor fiscale. Mai mult, in vremuri de criza, haituirea contribuabililor este o masura cu doua taisuri.

Riscul la care este supus guvernul este ca, in loc sa incaseze contributii mai mari, sa se trezeasca in situatia in care sa nu mai colecteze nici macar sumele de pana acum.

Deci, mai facem afaceri in Romania?

Ne mai auzim…

Havana – Trabucuri, palmieri & Salsa de Cuba


Sa mergi in Cuba inseamna sa-l impaci pe Hemingway cu Che Guevara, adica sa bei daiquiri la Floridita si, pe geam, sa citesti o lozinca impotriva imperialismului american, in timp ce in strada ruleaza roata langa roata un Ford maiestuos din 1937 si o Lada rablagita din 1977. Un paradis in care pana si timpul, in loc sa se scurga, leneveste la soare si bea un cocktail de rom dintr-un pahar cu umbreluta. O insula a carei legenda sporeste pe zi ce trece: Cuba. Doar Cuba mai e ce-a fost. Mai exact, ceea ce era in anii ’50, inainte ca Fidel Castro, sustinut de Camillo Cienfuegos si, mai ales, de Che Guevara , sa doboare regimul dictatorial al lui Fulgencio Batista si sa instaureze comunismul de tip subtropical in cea mai mare insula din Caraibe, aflata, de altminteri, la o aruncatura de bat de Miami.

Vestigiile epocii proamericane sunt toate inca la vedere: Havana e impanzita de mii de automobile Ford, Oldsmobile, Cadillac sau Chevrolet datand din 1930-1950 si aflate in perfecta stare de functionare (costa intre 3.000 si 5.000 de dolari, dar nu pot fi scoase din tara), cartierul rezidential de vile e ca si neschimbat, fabrica de tutun Partagas merge din plin, muzica se aude peste tot (in conditiile in care artistii din Buena Vista Social Club iau majoritatea Premiilor Grammy la categoria latino), iar romul (el ron) curge in valuri, atat in varianta straight, cat si, mai ales, mixat cu arta, in cocktailuri: Mojito, Daiquiri, Pina Colada, Cuba Libre. Doar ca, in acest din urma amestec, se foloseste Coca Cola importata din Mexic, nu din SUA (tara incriminata frecvent de lozincile pictate pe ziduri, care inlocuiesc aici ideea de reclama).

De altfel, izolarii comandate de vecinul de la nord (catre care ambarcatiuni de toate felurile continua sa plece, intesate de refugiati, la adapostul noptii) i se raspunde cu un contraboicot: dolarul (candva, moneda alternativa) este taxat suplimentar cu 20% la cursul de schimb, cardurile emise in SUA sunt refuzate si, pentru orice eventualitate, nu exista bancomate, toate schimburile fiind facute la hotel sau la banca. In plus, CNN-ul de limba engleza este bruiat la hotel, just in case.

Romul clasic, cel creat pe la 1870 de familia lui don Facundo Baccardi, dar devenit dupa 1959 rum in America, acum se numeste Havana Club (ron) si este, in continuare, cel mai bun din lume. Intrat in portofoliul firmei franceze Pernod Ricard, romul este produs anual in cantitati mari, peste 2,4 milioane de ladite (x 9 litri) si respecta pana la fanatism rigorile traditionale, sub coordonarea nemiloasa a lui José Navarro, el maestro ronero. 

Ca o ironie pentru americanofobie (generata de blocada ce dureaza de o jumatate de secol), Havana Club se invecheste in butoaie de stejar alb american, achizitionate insa, pe o filiera complicata, din Europa si folosite o singura data. Invechit intre 2 si 25 de ani, romul care ajunge sa fie imbuteliat la sticla este de fapt un amestec de licori cu varste variabile, ceea ce scrie pe eticheta (de pilda, Anejo 7 años) indicand, de fapt, varsta celui mai tanar component din mix. Havana Club genereaza si o suita de manifestari internationale, la cea de-a sasea editie a Cocktail Grand Prix Romania fiind reprezentata de bartenderul Eugen Vernea, care a concurat cu competitori din peste 20 de tari.

De altfel, acest produs de lux , el ron, reprezinta, alaturi de zahar (celalalt derivat din melasa obtinuta prin presarea trestiei de zahar), de nichel si trabucuri, principalul produs de export al tarii. Cat despre trabucuri, cele mai celebre marci sunt produse la fabrica Partagas (Cohiba, Hoyo de Monterrey, Romeo y Juliet) si costa enorm, pana la 300-400 de euro cutia de 25 de bucati, dar pot fi cumparate cu usurinta de pe piata neagra la preturi de zece ori mai mici.

Chiar daca, oficial, nu poti scoate din tara mai mult de o cutie, in realitate vamesii nu zic nimic nici la cantitati mult mai mari. Iar tricouri, berete sau alte obiecte decorate cu numele sau figura lui Che Guevara poti scoate oricate, chiar daca a trecut demult vremea exportului de revolutie cubaneza in lumea larga.

Daca Havana este concomitent branduita cu nostalgii si aprehensiuni americane, Varadero , principala zona turistica a tarii (mereu comparata cu Acapulco, desi proportiile trebuie pastrate) a devenit o destinatie de travel destul de occidentalizata, in regim de all inclusive. Cu bratara alba la incheietura atestand ca esti posesorul unui pachet de travel complet, ai acces permanent la o multime de baruri si restaurante sau beneficiezi de facilitati sportive, ba chiar poti aborda oricand un posesor de maceta care sa iti descapataneze live o nuca de cocos pe plaja. 

Peisajul e lucrat la detaliu, pare chiar, uneori, artificial de luxuriant. Daca nu vrei sa te scalzi in mare, poti opta pentru una dintre numeroasele piscine strajuite, evident, de un bar unde Pina Colada curge in valuri. (Am vazut doamne de 70 de ani, venite din Germania, care se prezentau din ora in ora in fata barmanului cu termosul de un litru!).

Inapoi la Havana, eventual intr-un vagon al Sugar Cane Train, in care melasa, muzica si romul devin perfect miscibile, nu-ti mai ramane decat sa cauti o punga mare cu bomboanele cubaneze care ti-au bantuit copilaria, pentru a putea declara apoi acasa, in deplina cunostinta de cauza: “Et in Fidelia ego, fac parte din Club”. Cat despre fetele de 16 ani pe ale caror coapse se ruleaza insinuant trabucuri imense, aceasta nu este decat o fictiune de uz turistic.

Calatorul care ajunge in Havana se simte teleportat in urma cu o jumatate de secol, intr-un oras adormit. Timpul pare sa se fi oprit in loc prin anii ’50, nimeni nu se grabeste la munca, iar majoritatea magazinelor nu se deschid inainte de ora 10.00. Cuba este o tara a contrastelor – marile orase, toropite in timpul zilei, sunt cuprinse noaptea de o agitatie frenetica, arhitectura uluitoare se degradeaza pe zi ce trece, dar muzica rasuna oriunde. Plajele cubaneze sunt adevarate oaze, cautate de cei care doresc sa se bronzeze si sa inoate in liniste sau doar sa fumeze un trabuc bun, la umbra unui palmier. Pentru turisti, Havana (sau La Habana) este de regula un punct de pornire oarecum obligatoriu macar pentru mostrele superbe de arhitectura coloniala, viata de noapte si faimoasele fabrici de trabucuri.

Capitala cubaneza intra in fierbere dupa ora zece, cand barurile, cluburile, cinematografele si teatrele se trezesc la viata. La Bodeguita del Medio, langa Plaza del Catedral, este cel mai faimos bar din Havana, frecventat printre altii, de-a lungul vremii, de Ernest Hemingway, Fidel Castro, Harry Belafonte sau Nat King Cole. El Floridita e un alt bar innobilat de vizitele lui Hemingway, iar cel mai mare club de noapte din oras se numeste Tropicana si e vestit pentru Dansul Candelabrelor (mai multi dansatori uniti de cabluri electrice apar pe scena, purtand pe cap lampi aprinse). Desi americanii nu au voie sa calatoreasca in Cuba, in baza embargoului comercial impus Havanei de catre Statele Unite, vedetele de la Hollywood folosesc orice prilej pentru a o vizita, mai ales daca invitatia este lansata personal de Fidel Castro. In urma cu 6 ani, administratia cubaneza a invitat in secret peste o suta de mari afaceristi si vedete din SUA la o cina oficiala in Havana, pentru a sarbatori cea de-a treizecea aniversare a faimoaselor trabucuri Cohiba. Se pare ca pe lista invitatilor s-au aflat staruri precum Jack Nicholson, Danny de Vito, Matt Dillon si Arnold Schwarzenegger. O cutie cu 25 de trabucuri Cohiba, preferatele lui Fidel Castro inainte de a se lasa de fumat, costa peste 1.000 de dolari in America, unde importul acestor produse e interzis. Printre vedetele care apreciaza Cuba, sau care pur si simplu nu pot rezista ispitei unei conversatii tête-à-tête cu Castro, se numara si Steven Spielberg, care a descris cele opt ore cat a luat cina cu liderul cubanez drept cele mai importante opt ore din viata sa, dar si Danny Glover, Kevin Costner, Robert Redford sau Leonardo DiCaprio. La randul lor, supermodelele Naomi Campbell si Kate Moss calatoresc frecvent in Cuba.

Obiectivele turistice traditionale ale capitalei cubaneze includ Plaza del Catedral, unde maturatorii executa un adevarat ritual zilnic (poate la fel de spectaculos ca schimbarea garzilor la Palatul Buckingham), Catedrala San Christobal de La Habana si Castillo de la Real Fuerza, cea mai veche fortareata coloniala din America Centrala si de Sud. Bineinteles ca spiritul lui Che Guevara inca mai bantuie Cuba, prin intermediul afiselor, posterelor, tricourilor si al cartilor postale. Mormantul simbolului revolutiei cubaneze se afla la Santa Clara, in zona de sud-est a Havanei, si este cel mai vizitat obiectiv turistic cubanez. Provincia Pinar del Rio este preferata de cei care merg in Cuba mai mult pentru sporturile in aer liber si mai putin pentru viata de noapte si fetele frumoase. Cordillera de Guaniguanico este un adevarat paradis pentru persoanele carora le place sa umble pe jos. Vinales e o zona celebra pentru dealurile de calcar, ireal de albe, iar Maria la Gorda (denumita asa dupa o hangita celebra si trupesa, dupa cum o arata si numele, care ii adapostea pe pirati) este o zona ideala pentru scufundari. Dupa atatea zile de eforturi, turistii osteniti se pot relaxa la San Diego de los Banos, o statiune balneoclimaterica veche de un veac, vestita pentru izvoarele sale termale.

Isla de la Juventud este regiunea cubaneza cu cei mai putini locuitori. Denumita initial Insula Papagalului, ea era ascunzatoarea preferata de corsari faimosi precum Francis Drake, John Hawkins, Thomas Baskerville si Henry Morgan, de unde si aura romantica si misterioasa, care atrage o sumedenie de vizitatori. De remarcat ca insula i-a servit drept subiect de inspiratie lui Robert Louis Stevenson pentru Insula Comorilor. Turistii care ajung in Cuba nu au timp sa se plictiseasca, pentru ca se gaseste cate ceva pentru fiecare: expeditii, calarie, surf sau pescuit in largul oceanului. Drumurile marcate, hartile si ghizii lipsesc aproape cu desavarsire, insa localnicii cunosc toate zonele ca-n palma si isi ofera serviciile pentru cativa dolari (ca si localnicele, de altfel).

Tot in schimbul catorva dolari, puteti vizita si una dintre fabricile de trabucuri, unde marci celebre precum Cohiba, Montecristo, Romeo y Julieta sau H. Upmann sunt realizate manual. Daca doriti sa cumparati o cutie, vizita va va costa in jur de 350 de dolari.

Gurmanzii nu se vor simti totusi impliniti in Cuba, unde optiunile culinare se limiteaza in general la “trilogia cubaneza” – pui, porc si peste. Lucrurile nu stau mai bine nici pentru vegetarieni, pentru ca mesele contin invariabil carne. Daca mancarea nu este extrem de variata, in schimb turistii se pot hrani cu muzica, deoarece, la lasarea serii, strazile rasuna neincetat de acorduri de salsa. Restaurantele, cafenelele, hotelurile si discotecile din Havana rivalizeaza cu cele ale Vienei in privinta adoratiei pe care locuitorii o arata muzicii.

Un taram suspendat in timp, Cuba este destinatia perfecta pentru cei care sufera de depresia provocata de iarna sau, pur si simplu, de frig.


Informatii utile pentru vacanta in Cuba

  • Turistii nu au neaparata nevoie de carti de credit sau de cecuri de calatorie, pentru ca dolarul american este acceptat oriunde. Preturile sunt ispititoare: o camera dubla intr-un hotel cu vedere la ocean costa 50 de dolari pe noapte, sau 100 de dolari cu toate facilitatile incluse.
  • Pentru o camera intr-o pensiune se platesc intre 15 si 25 de dolari.
  • O masa la restaurant variaza intre 10 si 15 dolari.
  • Pretul unui bilet de tren pe distanta de 150 de kilometri se ridica la 4 dolari, iar inchirierea unei masini ajunge la 100 de dolari pe zi.
  • Majoritatea lucratorilor din turism se bazeaza pe bacsis, asa ca e recomandat sa oferiti cate un dolar ghizilor de la muzee, paznicilor care va supravegheaza masina toata noaptea sau soferilor de autobuz care va indruma in directia potrivita.
  • In majoritatea locatiilor turistice se poate plati atat in dolari, cat si in euro.
  • La plecarea din Cuba, pe aeroport, se aplica o taxa de 25 de pesos convertibili (25 de euro). Ghidul nu va pomeni de ea decat in ultima clipa.
  • In piata de langa catedrala din Havana, veti fi abordati de mici comercianti care, pe langa produsele traditionale, va vor oferi cutii cu trabucuri originale. Marcile bune (Esplendidos, Cohiba, Hoyo de Monterrey, Romeo y Juliet, Partagas) costa in jur de 15-25 de euro cutia de 25 de bucati (in magazin, costa in medie de zece ori mai mult). Un humidor semiprofesional: de la 60 de euro.
  • Inchirierea taxiurilor de epoca valoreaza 15 euro/ora. Taxiurile obisnuite se platesc la kilometru (1,5 euro), iar motocicletele cu trei roti (Coco Rico) sub 1 euro/km. Bicicletele cu 3 roti: 0,5 euro/km.
  • Reteaua de curent electric e la 110 volti, nu la 220 ca in Europa continentala. La receptia hotelului, chargerele costa 3 euro.
  • Peste tot, turistii sunt intampinati de mici orchestre ambulante, ai caror membri nu vor intinde niciodata sapca pentru a cersi cateva monede. Dupa ce vor interpreta Chan chan, Hasta la siempre sau Dos gardenias, ei va vor oferi spre cumparare (contra a 10 pesos convertibili, adica aproximativ 10 euro) CD-uri artizanale cu melodiile interpretate.

Kansai – o parte din istoria Japoniei


Gheisele, samuraii sau kimonourile, imagini care iti vin prima data in minte cand te gandesti la Japonia, sunt strans legate de zona Kansai. Orasele sale simbol – Kyoto, Nara si Osaka – locuri bogate in istorie si monumente, sunt o poarta spre trecutul japonez si spre mostenirea sa. De aceea, localitatile acestea nu sunt doar ideale pentru turistii europeni sau americani, ci si destinatiile preferate ale japonezilor in propria lor tara.

Fushimi-Inari – Templul celor 10.000 de porti

Pe vremuri capitala a Japoniei, Kyoto este unul dintre putinele orase care au ramas aproape neatinse de bombardamentele celui de-al Doilea Razboi Mondial, si de aceea e foarte pretuit de japonezi. Cei care il conduc incearca din rasputeri sa-i pastreze aerul vechi si au interzis construirea multor cladiri inalte, ca sa nu strice panorama. Intesat de temple, palate, gradini, vechi resedinte feudale, scoli pentru gheise si scoli ale teatrului Noh, Kyoto isi merita din plin statutul de Capitala culturala a Japoniei. Cel mai mare complex de temple dedicat zeului Shinto al fertilitatii, orezului si succesului, Inari, Fushimi-Inari, este cunoscut datorita miilor de porti rosii torii care se intind pe 4 km in jurul dealurilor ce se inalta in spatele templelor. Fiecare poarta este o donatie facuta templului de persoane fizice sau companii. Ei multumesc astfel zeului pentru prosperitatea pe care le-a adus-o. Portile sunt pazite de sute de vulpi de piatra, mesagerii lui Inari.

Privelistea oferita de tunelele formate din siruri nesfarsite de porti e una dintre imaginile iconice ale orasului Kyoto. Desi urcusul de-a lungul acestor tunele poate fi destul de anevoios, adesea vei vedea oameni care fac jogging sau antrenamente aici, urcand sutele de trepte care duc spre varful dealului. De-a lungul drumului, calatorii obositi pot sa se odihneasca, sa bea apa sau chiar sa manance. Exista mici restaurante traditionale in inima parcului care servesc mancare, dar si racoritoare turistilor asezati pe tatami, la umbra usilor glisante. Tot aici se poate manca si “kitsune udon”, taitei traditionali japonezi din faina de grau, serviti cu bucati prajite de tofu, considerate a fi mancarea preferata a vulpilor. De fapt, cuvantul japonez “kitsune” inseamna chiar vulpe.

Castelul Osaka – Inceputurile shogunatului Tokugawa

Osaka este cel mai mare oras din zona Kansai si, totodata, al doilea oras ca importanta din Japonia, dupa Tokyo. Este un puternic centru economic, dar renumele sau merge mult mai departe, caci Osaka este renumit pentru istorie si bucatarie. Atractia turistica numarul unu a orasului este un castel aparent vechi de peste 600 de ani, menit sa devina centrul unei noi Japonii unificate sub conducerea clanului Toyotomi. Edificiul, care poarta numele orasului, n-a avut insa istoria pe care o merita, caci aceste planuri marete au fost distruse dupa ce Tokugawa Ieyasu si clanul sau au ajuns la putere. 

Din 1583 si pana astazi castelul a fost distrus de doua ori: odata de trupele primului shogun Tokugawa, Ieyasu in batalia de la Osaka si a doua oara de fortele naturii. Actuala cladire, din fier si ciment, dateaza abia din anii 1930. Din acest motiv, desi forma exterioara a ramas fidela originalului, interiorul castelului are mai degraba aerului unui muzeu modern. Constructorii au asezat pana si un lift, pentru a usura urcarea celor opt etaje. Multi romani vor fi incantati insa sa descopere ca acesta este castelul in care James Clavell si-a plasat o parte din actiunea faimosului sau roman “Shogun”.

Edificiul este inconjurat de un sant cu apa adanca, iar deasupra peretilor de piatra turnuri de aparare pazesc intrarea in gradini. Expozitiile din cadrul castelului se axeaza pe batalia data intre clanurile Toyotomi si Tokugawa pentru ultimul shogunat, conflict ce a culminat cu batalia de la Sekigahara. Sunt expuse paravane ilustrate cu scene din batalii, multe sabii apartinand diferitelor clanuri care au participat la razboi, armuri, dar si o explicatie minutioasa a evenimentelor si semnificatia lor din punct de vedere istoric. Iti va face placere sa vizitezi etajul in care, in cutii intunecate ce se aprind pe rand, cu ajutorul unor decoruri miniaturale si unor holograme 3D, sunt proiectate momente importante ale conflictului. Din pacate insa, nu toate inscriptiile si explicatiile au o varianta in limba engleza, iar acest lucru iti da senzatia ca poti aprecia doar pe jumatate obiecte, nestiind la ce a fost folosit sau cui au apartinut. 

Iar daca interiorul modern al muzeului dezamageste intrucatva, pentru privelistea de care vizitatorii au parte cand ajung in varful castelului merita sa platesti intrarea. Din balconul celui de-al optulea etaj vei vedea intregul oras – un peisaj unic, atat prin aspectul sau, cat si prin faptul ca de la aceeasi inaltime, cu mult timp in urma, shogunii si-au admirat tara.

Nara – Sacru si Profan

Prima capitala a Japoniei, intemeiata in anul 710 sub numele de Heijo, Nara a sarbatorit anul acesta varsta rotunda de 1.300 de ani. Renumita pentru vechimea si templele sale, precum si pentru parcurile pline de cerbi, ea este una din atractiile turistice cele mai apreciate din Japonia. Templul Todaiji – Marele Templu de Est – este pe primul loc in lista obiectivelor de vizitat, pentru ca si-a primit statutul de cea mai mare cladire de lemn din lume si face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Actualul templu este o reconstructie datand din 1692, care masoara insa doar doua treimi din cladirea originala, ridicata in 752 si distrusa in timpul unui incendiu. Este de asemenea lacasul celei mai mari statui de bronz a lui Buddha Vairocana din lume, cunoscuta in Japonia sub numele de Daibutsu. Masurand aproape 15 metri in inaltime, statuia ofera o spectaculoasa priveliste vizitatorilor de indata ce intra in templu. Este inconjurata de o serie de alte sculpturi – doua in aur si doua in lemn – reprezentand diferite zeitati budiste.

Vizitatorii se vor inghesui sa ajunga la columna dinauntru, care are o gaura de marimea narii Daibutsu-ului. Se spune ca cei care reusesc sa se strecoare prin aceasta deschidere vor fi iluminati la urmatoarea lor reincarnare. Deschiderea este insa foarte ingusta si, in general, doar copiii si batranii indraznesc sa-si incerce norocul.

Cerbii misuna prin parcurile din jurul complexului Todaiji. Blanzi, somnorosi si bine hraniti, se lasa usor mangaiati, desi cateodata se mai simt agasati de multimea de copii. Vizitatorilor li se da voie sa-i hraneasca, iar mancare pentru ei se vinde peste tot. Totusi, dupa cum avertizeaza si marcajele, cateodata cerbii si caprioarele s-ar putea sa vrea ceva mai mult decat li se ofera, si sa fure o geanta sau chiar o haina!

Trasee rutiere periculoase


Sa fii sofer nu este cea mai facila sarcina din lume si nici una lipsita de riscuri. Nu atat pentru ca manevrarea unui autovehicul ar fi prea dificila sau ar necesita capacitati superioare. Riscurile vin mai ales din faptul ca siguranta fiecarui sofer si a fiecarui pasager al unei masini depind, intr-o buna masura, de partenerii de trafic si chiar de hazard. Cele mai line si sigure drumuri din lume au, inevitabil, istorii patate cu sange provenit din multe zeci de accidente. Totusi, si in acest sens, exista niste cazuri prolifice, niste “grei”, acele drumuri rutiere, sosele, autostrazi, rute montane a caror strabatere vine intotdeauna cu riscuri mari si nu rar se termina tragic.

Col de Turini, Franta

Situat la o altitudine de peste 1.600 de metri deasupra nivelului marii, Col de Turini este o trecatoare montana in Alpii din sudul Frantei. Face parte dintr-o portiune de traseu lunga de 32 de kilometri a Campionatului Mondial de Raliuri de la Monte Carlo, drum ce combina 34 de curbe extrem de dificile, de tip “ac de par”, dar si portiuni rectilinii unde masinile de curse ating viteze de peste 180 km/h. Este unul dintre cele mai incitante si mai provocatoare drumuri de pe Pamant. Trecatoarea a fost prezentata in chiar primul episod al celui de-al zecelea sezon al deja celebrului show automobilistic de televiziune Top Gear, in cadrul caruia prezentatorii s-au aventurat in cautarea celui mai extrem drum pentru sofat din lume. In cel mai inalt punct al sau, Col de Turini atinge altitudinea de 1607 metri. Spre nord, drumul incepe cu o ametitoare serie de curbe la 180 de grade. Catre final, soferii traverseaza un defileu, avand un salbatic rau involburat in partea stanga si un impresionant perete stancos de-a dreapta.

Trecatoarea Stelvio, Italia

Localizata in Alpii Estici, din Italia, drumul Trecatorii Stelvio leaga Valtellina de Merano si pe ambele de mai inalta vale Adige. Acest traseu montan este situat la altitudinea de aproximativ 2.700 de metri deasupra nivelului marii. Drumul este dificil de parcurs cu masina in special din pricina celor 48 de curbe in ac de par, dar si ingustarii extreme din unele puncte, aspecte inrautatite de de inclinatrea pe alocuri extrema. Cu o altitudine maxima de 2.757 de metri, Stelvio este cea mai inalta stramtoare pavata din estul Alpilor si a doua din Alpi, dupa drumul Col de Ilseran, aflat la 2770 de metri. Desi s-ar putea sa fie un traseu mai putin pericolos comparativ cu restul exemplelor enumerate in acest material, are cu siguranta capacitatea de a taia rasuflarea celor care il strabat. Cel mai dificial si spectaculos sofat are loc in portiunea dinspre Prato a drumului, trecatoarea montana fiind una dintre cele mai bune rute de curbe continue din lume.

Autostrada Leh Manali, India

Autostrada Leh Manali este situata in India si se intinde pe o distanta totala de peste 475 de kilometri printre versantii semeti ai muntelui Himalaya. Drumul traverseaza unele dintre cele mai inalte trecatori montane din lume, osciland intre altitudinile de 2.000 si 3.000 de metri deasupra nivelului marii. Autostrada este una dintre cele mai complicate din lume, un drum ce intrebuinteaza la maximum soferii, in arsenalul de pericole ridicate dinaintea acestora numarandu-se zapada abundenta si surparile solului. De asemenea, terenul accidentat face extrem de dificila si poate chiar imposibila cursa pentru ceva mai putin decat un autotusim puternic cu tractiune integrala. Drumul a fost construit si este intretinut de catre Fortele Armate Indiene.

Drumul mortii, Bolivia

Traseul Yungas, cunoscut si sub denumirea “El Camino de la Muerte” – sau “Drumul Mortii” in spaniola – este o ruta montana intinsa pe o distanta de 70 de kilometri, ce strabate Anzii de pe teritoriul Boliviei si leaga orasul La Paz, capitala administrativa a tarii, de Coroico. Faimos pentru pericolul sau extrem si constant de prabusire in hauri de sute si mii de metri adancime a camioanelor care il strabat, drumul a fost catalogat, in anul 1995, drept cel mai periculos drum de pe Pamant, de catre Banca Inter-Americana pentru Dezvoltare. Latimea de numai o banda a rutei, inclinarile din unele locuri ale terenului si lipsa de balustrade transforma calatoria prin acest loc intr-o aventura a mortii. Mai mult chiar, ceata si ploaia frecvente scad vizibilitatea si drumul alunecos, slabind marginile. Se estimeaza ca 200 pana la 300 de calatori sunt ucisi anual pe aceasta ruta a groazei. Desi in zilele noastre Yungas este intrebuintat tot mai putin de masini, un numar in plina crestere de biciclisti dornici de adrenalina il abordeaza constant.

Trecatoarea Los Caracoles, Anzi

Acest drum traverseaza Muntii Anzi pe ruta dintre Chile si Argentina. Los Caracoles consta intr-o serie de curbe bruste si adanci, intr-o panta continua extrem de inclinata. Drumul are o multime de rampe si de curbe in ac de par, lipsindu-i cu desavarsire orice forma de parapet. In cea mai mare parte a anului, traseul este acoperit de zapada. Aceasta, dimpreuna cu natura complexa a drumului solicita foarte mult rabdarea si ambitia soferilor, fiind aproape ca un test de caracter. Drumul este totusi intretinut regulat si nu are un palmares morbid foarte bogat. Camioane incarcate cu marfa, dar si autocare supraetajate cu turisti trec zilnic prin Los Caracoles, iar experienta, spun ei, este una de neuitat.

Autostrada Iadului, Rusia

Ultimii o mie de kilometri ai Autostrazii Federale Ruse dintre Moscova si orasul siberian Yarkutsk poarta denumirea de Autostrada Lena. Bizarul traseu merge in paralel cu raul Lena tocmai pana in Yarkutsk. Ca si cand drumul namolos nu ar fi reprezentat oricum o mare problema, Yarkutsk este considerat unul dintre cele mai friguroase orase ale lumii, cu temperaturi ale lunii ianuarie masurand in medie -42 de grade Celsius. Dar, surprinzator, numai pe timpul verii drumul devine total impracticabil. De fiecare data cand ploua in sezonul estival, ruta se transforma intr-o mlastina vascoasa, ce face foarte dificila trecerea vehiculelor si cu siguranta imposibila parcurgerea celor o mie de kilometri. Fiind vorba despre singurul drum catre orasul siberian, traficul devine greoi si aglomerat si sofatul chiar mai complicat decat in general.

Drumul prin tunel Guoliang, China

Magnifica ruta prin tunel, din muntii Taihang, a fost construita de 13 sateni de-ai locului, condusi de liderul lor, Shen Mingxin, si le-a luat aproximativ cinci ani pentru a finaliza lucrarile. Multi localnici si-au pierdut vietile in accidente in timpul constructiei tunelului, dar altii le-au luat mereu locul. Tunelul a fost dechis traficului la data de 1 mai 1977. Lung de 1.200 de metri, tunelul localizat in provincia chineza Henan, are o inaltime de cinci metri si o latime de patru. Guoliang este o anexa pe lista celor mai periculoase si complicate drumuri rutiere. Catalogat drept traseul care nu tolereaza nicio greseala, majoritatea accidentelor din tunel se datoreaza neglijentei calatorilor. Totusi, reprezinta o ruta extrem de fascinanta si este o destinatie-cheie pe toate itinerariile turistice chineze.

Autostrada Halsema, Filipine

Drumul strabate centrul Vaii Cordillera din Filipine. Se mai numeste si Ruta Baguio-Bontoc. Are o lungime de aproximativ 240 de kilometri si este in mare parte neasfaltat. Drumul circula printre stanci inalte, lipsindu-i parapetii si majoritatea dispozitivelor de siguranta. Toate acest lucruri fac drumul impracticabil in timpul sezonului ploios. Este celebru pentru alunecarile de roci si de namol dar si pentru felul agresiv in care conduc soferii de autobuze chiar si prin zonele sale cele mai inguste. Anual, un numar mare de accidente si de autocare rasturnate este inregistrat pe acest tronson. Drumul trece adeasea prin dreptul unor prapastii mai adanci de 300 de metri, in dreptul carora nu exista balustrade. Este cu siguranta unul dintre cele mai pericoloase trasee din lume.

Trollstigen, Norvegia

Fiordurile Norvegiei au multe drumuri care atrag turisti. Cel mai notabil dintre ele este Trollstigen, alcatu it dintr-o serie de rute ce deschide privelisti uluitoare spre cateva cascade. Cuvantul “Trollstigen” inseamna “Scara Trolilor”. Drumul, desi nu ii lipsesc standardele de siguranta, necesita multa concentrare si o buna stapanire a volanului. Pantele inducatoare de vertij, setul abundent de curbe in ac si ingustimea drumului nu lasa loc pentru erori. Totusi, odata ce calatorii vor fi ajuns in varf, recompensa este pe masura, pentru ca privelistea oferita taie orice rasuflare. Drumul ingust permite extrem de putine posibilitati vehiculelor sa se depaseasca. Frecventele avalanse de roci din regiune au adus cu sine unele imbunatatiri ale traseului in 2005.

Hoteluri de lux… cateva


Lux, confort, vechime, clasa, spatiu, avangarda, oricare dintre aceste cuvinte ar putea descrie perfect politica celor mai pretentioase gazde ale lumii – proprietarii hotelurilor de lux. Gandite pentru a satisface si cele mai exigente gusturi, hotelurile de lux duc o continua lupta ierarhica, alimentata permanent de ultimele gaselnite din domeniul arhitecturii, designului interior sau tehnologiei. Tocmai din aceasta cauza, fruntasii topurilor se schimba mereu. In articolul de fata va veti intalni cu doar cativa dintre reprezentantii acestei lumi, care si-au pastrat specificul deoesebit, chiar daca intre timp au fost detronati de “tinerii” care vin cu putere din spate.

Burj Al Arab, Dubai, Emiratele Arabe Unite – lux la inaltime

Unul dintre cele mai inalte hoteluri ale lumii, cotat la sapte stele, a fost ridicat pe o insula in intregime artificiala, aflata la o distanta de 280 de metri de mal. Asa cum era de asteptat, a fost construit pentru a fi unul dintre cele mai luxoase hoteluri din lume, dotat cu o platforma generoasa pentru masinile Rolls Royce si cu o pista de aterizare pentru elicoptere , care, atunci cand nu este folosita, poate servi drept teren de tenis…Este drept, unul la mare inaltime… Burj Al Arab este localizat in Dubai, Emiratele Arabe Unite, si este cea de-a doua cladire ca inaltime din lume utilizata exclusiv drept hotel. Pe primul loc se afla structura hotelului din Pyongyang, Coreea de Nord, care este cu 9 metri mai inalta, in vreme ce Turnul Rose, aflat de asemenea in Dubai, devine cel mai inalt hotel din lume cu o inaltime de 333 metri. 

Structura sa conica, creata special pentru a reflecta transformarea urbanistica a Dubaiului, simbolizeaza panzele umflate de vant ale unei ambarcatiuni maritime. Burj al Arab este conectat de tarm printr-un pod curbat. Constructia hotelului a inceput in 1994, iar designul sau arhitectural a urmarit sa redea cat mai bine specificul local: un dhow, vas cu specific arabesc, ale carei panze sunt umflate de vantul ce ii usureaza calatoria. Imaginea unei ambarcatiuni in miscare simbolizeaza progresul si evolutia, transformarea pozitiva prin excelenta. Unul dintre arhitectii implicati in proiect a declarat ca clientul isi dorea o constructie iconica, care sa devina un simbol al Dubaiului, intocmai cum este Turnul Eiffel pentru Paris sau Opera pentru Sydney. Aceasta dorinta ambitioasa i-a costat pe proprietari suma de 650 de milioane de dolari americani, insa visul lor a devenit realitate. Din ce in ce mai des, obisnuim sa asociem imaginea avangardista a acestui hotel cu Dubai si cu prosperitatea si modernismul secolului XXI.

Hotelul si Cazinoul The Palazzo Resort, Las Vegas, SUA – camere cat vezi cu ochii

Las Vegas este celebru pentru viata sa de noapte agitata, dar mai ales pentru miile de cazinouri pe care le adaposteste intre peretii sai. O Fata Morgana a castigului facil, Las Vegas atrage anual milioane de turisti ademeniti de lumini, bani si promisiunea luxului. Dintre toate hotelurile din zona, Palazzo Resort si Venetian Hotel, care impart aceesi licenta, par a fi cei mai pregatiti pentru aceste “situatii de urgenta” care tin tot anul. Cu un numar de 8108 camere, Palazzo a devenit hotelul cu cele mai mare numar de camere din emisfera vestica. Hotel si cazino, Palazzo a fost construit in spiritul designului european modern si este inchinat, fara doar si poate, luxului. De altfel, acest lucru se reflecta perfect im costurile constructiei, care au atins pragul de 1,8 miliarde de dolari americani. Desi astazi numele de Palazzo a devenit mai rezonant decat cel al fratelui sau siamez, in realitate, aceasta constructie adiacenta a fost gandita ca o extensie a cazinoului si hotelului original The Venetian din suburbia orasului Las Vegas.

Grand Resort Lagonissi, Atena, Grecia – luxul se plateste

“Crème de la crème” si unul dintre cele mai scumpe complexe hoteliere din Grecia, Lagonissi este si cel care pana nu demult, inchiria camera cu cel mai ridicat pret din lume. In ceea ce priveste industria hoteliera, recordul care incepe cu “cea mai scumpa… ” se schimba destul de des. Pana de curand titlul era detinut de Royal Villa din cadrul resortului Lagonissi din Atena, unde pretul pe zi este de 50.000 de dolari. In momentul de fata, acesta a fost declasat de catre un alt hotel, elvetian de aceasta data, care inchiriaza apartamentul special cu vedere la lacul Geneva prin geamurile securizate la pretul de 53.000 dolari pe zi. In Grecia, la Royal Villa oaspetii se bucura de un maxim de confort si lux: bai de marmura, piscina si terasa proprie cu vedere la Marea Egee, un majordom dedicat, un bucatar propriu, un pianist si un atrenor personal. De altfel, luxul este tema principala a intregului resort. Acesta este locul in care industriasii bogati aterizeaza cu elicopterul si in care starurile de la Hollywood apar discret, iesind din limuzinele inchiriate.

Palatul Emiratelor, Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite – in spiritul epocii de altadata

Hotelul Palatul Emiratelor, deschis publicului in 2005, a devenit in scurt timp cea mai scumpa constructie hoteliera, cu costuri totale de pana la 3 miliarde de dolari. Argintul, aurul si marmura au fost utilizate in constructia celor 394 de camere de hotel si a celor 1002 candelabre ornate cu cristale Swarovski. Hotelul gazduieste terenuri de fotbal, o plaja intinsa, un elicopter si cateva piscine, dintre care una este o cascada care se continua sub forma unui rau. Hotelul din Abu Dhabi este unul dintre cele mai luxoase din Estul Mijlociu. Oaspetii au la dispozitie 302 camere, dintre care 92 apartamente, iar vederea este la alegere: catre gradina, piscina sau ocean. Decoratiunile camerelor respecta stilul traditional regal, in care tehnologia moderna a fost integrata, fara a face insa nota discordanta.

Grand Hyatt, Shanghai, China – in cuibul berzei, o priveliste de neuitat

Grand Hyatt din Shanghai este unul dintre hotelurile “cocotate” la cele mai mari inaltimi, avand avantajul suprem al unei panorame unice asupra orasului. Hotelul ocupa etajele superioare ale turnului Jin Mao, mai exact zona dintre etajele 53 si 87. Aflat in centrul Pudong-ului, districtul financiar si de afaceri al Shanghai-ului, hotelul ofera acces facil catre Bursa Shanghai, catre Shanghai World Financial Centre sau catre International Convention Centre. De altfel, complexul este localizat la doar 50 de minute de aeroportul principal. Ca orice complex de lux care se respecta, la Grand Hyatt nu lipseste clubul exclusivist de spa si fitness. Fiecare camera este “dotata” si cu o panorama exceptionala asupra orasului, care pare sa nu doarma niciodata. Din patul confortabil, oaspetele poate urmari traseul sinuos al raului Huangpu sau linia orizontului scaldata in culorile bogate ale apusului.

Grand Hills Hotel and Spa, Beirut, Liban – spatiu, confort, natura

Localizat intre dealuri pitoresti, la o inaltime de 750 de metri deasupra nivelului marii, Grand Hills Hotel & Spa isi imparte elogiile intre grandoarea montana si farmecul coastei aurii a Beirutului. Hotelul a fost gandit intr-un mod inedit, care iese din tiparul hotelurilor de lux pe care obisnuim sa le admiram in fotografii sau in brosurile de prezentare. In loc de lux pretentios, aici veti regasi un complex creat sub forma unui sat, in care pietonii au tot timpul prioritate. Atmosfera linistita si prietenoasa este marca obisnuita a gazdelor, la care se adauga acea “art de vivre” care face ca luxul sa rimeze cu confortul. Hotelul de cinci stele are o capacitate de 118 camere si apartamente, la care se adauga 52 de apartamente, 12 restaurante si baruri, un club de noapte si desigur, un complex spa. In rest, fantani, cursuri discrete de apa si cascade care stralucesc in soare, iar in jur balcoane acoperite cu flori, vegetatie si mici potecute care te invita la o plimbare in natura. Cu toata aceasta atmosfera feerica, complexul gazduieste cea mai mare camera de hotel din lume, in cadrul apartamentului regal, care se intinde pe o inaltime de sase etaje. Pentru creatorii acestui spatiu, hotelul reprezinta dovada suprema ca luxul, confortul si natura pot convietui in acelasi spatiu, fara a-si stirbi din autoritate sau frumusete.

Icehotel, Jukkaskarvi, Suedia – arta intr-un cub de gheata

Ne-am obisnuit ca hotelul pe care il alegem pentru petrecerea vacantei de iarna sa ne ofere facilitatile “sine qua non”, printre care se numara, bineinteles, si caldura. Cu toate acestea, cateva minti sclipitoare s-au gandit sa creeze un hotel numai din gheata, si lucru curios, utilizarea acestui material de constructie nonconformist nu i-a tinut pe turisti si pe curiosi la distanta. Cel mai rece hotel din lume, Hotelul de Gheata, se afla (cum altfel?) in Suedia. Camerele sunt construite in exclusivitate din gheata si zapada si infrumusetate cu sculpturi si obiecte de decor create manual. Evident, din gheata. Pentru mentinerea intregii constructii, temperaturile variaza intre cinci si opt grade. 

Daca despre alte hoteluri putem spune ca sunt deschise intre anumite perioade, despre hotelul de gheata putem spune ca exista in anumite perioade ale anului. Acesta se deschide in luna decembrie si se “topeste” in luna aprilie a fiecarui an. In realitate, constructia este reluata in fiecare an, in vreme ce primavara aceasta este dezmembrata, iar gheata si o mare parte din materiale sunt depozitate in locuri speciale, pentru a fi reutilizate anul urmator. Hotelul de Gheata din Suedia este primul de acest fel din lume, chiar daca nu mai este singurul. A fost creat initial ca spatiu de vernisaj pentru obiecte de arta si de decor perisabile, facute din gheata. Cu o astfel de ocazie, locurile de cazare din localitate s-au ocupat, iar turistii care au ramas fara adapost au cerut permisiunea sa doarma in galeria de arta. De aici pana la ridicarea unui hotel in intregime din gheata (chiar si paharele de la bar sunt facute din acelasi material!) nu a mai fost decat un pas.

Hoshi Ryokan, Komatsu, Japonia – 1.300 de ani in slujba clientului

Cel mai vechi hotel al lumii, Hoshi Ryokan, opereaza de mai bine de 1300 de ani neintrerupt. Asezarea si-a deschis portile pentru prima data in anul 718 si a fost pastrata in aceeasi familie timp de 46 de generatii. In hotelul ce numara 100 de camere, accentul este pus pe confortul si pe starea de bine a oaspetului. Conform Cartii Recordurilor, pe langa titlul de “cel mai vechi hotel din lume”, Hoshi mai are o calitate inedita: este cea mai veche companie, ca perioada de functionare, din lume, dupa ce concurentul principal, Kongo Gumi, s-a inchis in 2006. O legenda veche japoneza incearca sa explice miracolul existentei de peste 1300 de ani a unei constructii umane, in spiritul intelepciunii japoneze. Se spune ca un mare invatat budist, Taicho Daishi, se afla pe un munte izolat, unde traia cufundat in mediatie. Intr-o noapte, zeitatea Hakusan i-a aparut in vis si i-a transmis ca la 20 de kilometri de baza muntelui se afla un sat numit Awazu. Acolo, va gasi un izvor termal fierbinte, care are puteri tamaduitoare. Hakusan ii avertizeaza ca oamenii satului nu sunt la curent cu existenta acestui izvor, insa daca il vor descoperi , acesta ii va servi pe vecie. Taicho a coborat de pe munte si i-a ajutat pe sateni sa scoata la lumina comoara pe care stateau. Bolnavii s-au imbaiat in acea apa si s-au vindecat imediat. Atunci, Taicho i-a ordonat discipolului sau, Garyo Houshi, sa construiasaca pe acel loc un spa pe care sa-l conduca mai departe, pentru ca toti bolnavii sa se bucure de puterea tamaduitoare a izvorului.

Destinatii romantice…


Paris – orasul indragostitilor; Venetia – orasul indragostitilor; Praga – mai nou, si ea un oras al indragostitilor; Viena cea romantica, oras numai bun pentru indragostiti si tot asa… clisee, clisee, clisee! Nu ca orasele astea n-ar fi minunate, chiar sunt; dar de ce-ar fi mai bune decat altele pentru indragostiti, asta nu stiu. Pana la urma, niste indragostiti se pot simti bine oriunde, numai pasiune sa fie… Bine, daca totusi vreti niste propuneri de destinatii, fiindca se apropie Sfantul Valentin & Dragobete, hai sa lasam, deocamdata, Parisul si Venetia si sa cautam si altundeva prin Europa. Niste orase ceva mai mici – poate chiar niste sate linistite, sau niste insulite izolate… suna bine, nu? Sau niste statiuni, daca vreti ceva mai multa forfota in jur… bine, va mai ganditi daca vreti liniste si izolare sau agitatie vesela, discutati intre voi si va hotarati. Pana una alta, uite, cateva propuneri care sper sa va inspire.

Paphos, Cipru 

Un orasel la mal de mare, frumos cum numai oraselele vechi de pe malul Mediteranei pot fi. In apropiere de Paphos, spune mitul grecesc, s-a nascut zeita frumusetii si a dragostei, Afrodita. Pentru cei carora le plac antichitatile, Paphos are, in primul rand, un mare parc arheologic in care se gasesc: vestigii ale unor vile romane cu mozaicuri splendide (“Casa lui Tezeu”, Casa lui Dionysos”), Odeon – un amfiteatru grecesc in care au loc, uneori, spectacole de muzica sau teatru; Mormintele Regilor – o necropola a clasei nobiliare, datand din secolul al IV-lea s.a. Pentru cei dornici de distractii si confort in spirit modern, exista hoteluri elegante si un parc acvatic mare si frumos. Iar pentru indragostiti, exista o multime de poteci si alei de-a lungul tarmului, cu privelisti minunate asupra marii si asupra naturii mediteraneene, numai bune pentru plimbari romantice in zori sau la asfintit, in chip de cult modern al Afroditei.

Hvar, Croatia 

Cine zice ca pentru a gasi o mica insula nelocuita trebuie sa te duci la cine stie ce capat exotic al lumii? Numai cei care nu stiu ca si in Europa gasesti asa ceva… daca stii unde sa cauti. De pilda, in jurul insulei Hvar. Hvar e o insula in Marea Adriatica, o insula mediteraneana surprinzator de verde si fertila, bogata in izvoare si paduri. Are si orasele placute, vechi, cu strazi inguste si tihnite; are si privelisti spectaculoase, si plaje frumoase, si hoteluri bune, dar are, mai cu seama – parca special pentru indragostiti -, cateva insulite imprejur, nelocuite, numai bune pentru excursii in doi. Pornind de la Hvar, cu o barca-taximetru si un cos cu bunatati, puteti ajunge la o mica insula precum Jerolim ori Stipanska, unde sa stati pana la apusul soarelui, facand baie, plaja, un picnic tihnit si tot ce va mai trece prin cap. Nici nu-i nevoie sa va luati costume de baie: pe insulele astea, nudismul e la ordinea zilei.

 

 

Wiltshire, Marea Britanie 

Acesta e comitatul in care se afla vestitul Stonehenge, care poate fi si el romantic, in felul sau, depinde cand si cu cine il vizitati si ce faceti printre megalitii aia; insa, ca destinatie romantica-romantica, parca e mai interesanta partea de sud, in apropiere de vechiul si impresionantul oras Salisbury. Asta pentru ca, in sudul comitatului Wiltshire, se intinde o portiune din New Forest (cea mai mare parte se afla in comitatul vecin, Hamphsire), o mare bucata (570 km patrati) de padure intrerupta de luminisuri si pajisti, ramasita a marilor codri care acopereau candva Anglia. 

Padurea e strabatuta de carari si de alei, minunate pentru plimbari, pe jos sau cu bicicletele, pentru convorbiri intime, momente de tandrete etc. etc.

Undeva in apropierea ei, exista un sat numit Lover (totusi, nu se pronunta cum credem noi, ci cam ca Dover), de unde, pana nu de mult (pana a nu se desfiinta oficiul postal), indragostitii expediau, de Sf. Valentin, felicitari si scrisorele, in plicuri marcate cu stampila pe care scria Lover. (Siropos, da’ asa-s indragostitii, ce sa le faci…) Azi, distractia principala a vizitatorilor e sa se fotografieze langa indicatorul de la intrarea in localitate. Oricum, tinutul e minunat, cu hanurile lui asezate in sate pitoresti, cu monumentele lui medievale (precum grandioasa catedrala din Salisbury) sau mai vechi (bine, duceti-va si la Stonehenge, daca tot ati ajuns in Wiltshire), cu resedintele lui nobiliare somptuoase (cum e Wilton House, resedinta contelui de Pembroke, un conac magnific, in mijlocul unui parc la fel; se poate vizita!) si mai ales cu padurea aceea fantastica…

Bruges, Belgia 

Arhitectura medievala, canale, strazi pietruite – multe dintre ele prea inguste pentru masini -, cam asa e Bruges. Si multe terase, si multe magazine de ciocolata (ciocolata belgiana, adevarata, va dati seama?), si multe berarii (multa bere, bere belgiana din aia buna – nu se poate, e prea frumos ca sa fie adevarat!) si… da’ ce ne mai pasa, nu-i destul? Ciocolata pentru ea si bere pentru el, din belsug… asta da escapada romantica! Daca – totusi – vreti si altceva, incercati niste plimbari cu barca pe canalele linistite ale orasului si o vizita la Minnewater – Lacul Dragostei – un ochi de apa, cu lebede si salcii, inconjurat de un peisaj idilic, intr-un parc frumos – chiar e romantic, bun de construit amintiri emotionante care sa tina o viata intrega.

Karlovy Vary, Cehia 

In loc de “Praga – orasul indragostitilor”, incercati sa va duceti indragostiti la Karlovy Vary. Si nu va ganditi ca o statiune balneara e buna doar pentru oameni de o anumita varsta, care si-au pierdut de mult romantismul si nu-si mai amintesc decat reumatismul. Ehei, cate idile se legau in statiunile astea, pe vremea cand lumea se ducea acolo si ca sa se distreze, nu doar sa se trateze. Mai ales o statiune atat de veche si vestita (Karlovy Vary e fostul Karlsbad, din vremea Imperiului Austro-Ungar, celebra localitate balneara unde se perinda toata protipendada Europei) a vazut multe la vremea ei. 

Chiar daca nu aveti neaparata nevoie de apa izvoarelor termale, oraselul, plin de edificii monumentale din secolul ras-trecut – unele dintre ele fiind azi hoteluri luxoase – si inconjurat de paduri, merita vizitat. O plimbare cu trasura printre cladirile fastuoase, colorate, cu fatade bogat decorate, sau o mica excursie (pe jos, pe o poteca prin padure, sau cu funicularul) pana la turnul Dianei, alte preumblari pe dealurile din jur, unde luati aer si va relaxati fara a pierde din ochi privelistea oraselului multicolor asternut in vale… e frumos, ce mai, e placut si odihnitor, exact ce-i trebuie, pentru relaxare, unui cuplu nitelus obosit, chiar daca e tanar. Daca nu sunteti obositi, ci dimpotriva, vreti un pic de agitatie, antren, viata de noapte, chic… nici o problema, la urma urmei, sunteti intr-o statiune la moda. Se gasesc si restaurante, si cazinouri, si cluburi… Asta-i unul dintre marele farmece ale locului: vrei natura si tihna? Ai natura si tihna! Vrei animatie, spectacol monden, lux si stralucire? Poftim! In felul asta, fiecare poate gasi ceva care sa-l multumeasca. Fireste, e mai simplu daca va doriti amandoi acelasi lucru. Altfel, daca unul vrea o plimbare romantica, linistita, mana in mana, iar altul vrea un spectacol de cabaret, cu tambalau si sclipici… nu stiu, descurcati-va, e problema voastra. Important e ca exista ocazii si pentru una, si pentru alta. Distractie placuta!

Comentariul soaptelor


Dragii mei,

Singurul motiv pentru care nu mai “soptesc” este sila. Imi este sila sa tot transcriu informatii despre acesti indivizi, informatii pe care le gasiti pe internet, sau local. Ce sa va spun? Lucruri pe care le stiti? De Florescu, directorul economic de la Transelectrica – ST Craiova ce spaga ia? Ca a “plecat” inainte de asta de la Curtea de Conturi? De Rusu, fost director la Transelectrica – ST Bucuresti (afiliat politic PNL, sustinut de Melescanu), care a delapidat sucursala respectiva (si nu numai) impreuna cu aghiotantii lui (care au devenit ligatorii in cur ai lui Dorin Voicu); de schimbarea de la Cluj a directorului sucursalei respective cu un individ smecher si hot (numire politica, ca asa a vrut el, sa fie director intr-un sistem – strategic, il consider eu – , de schimbarea directorului economic de la sucursala Bucuresti, ca asa a vrut madam Crina Sburlan (care, din informatiile care le-am primit, habar nu are cu ce se mananca functia respectiva, de altfel, ca majoritatea, mai ales din executiv, ca de, au negrii ce la cara plasele). De ce credeti ca la un moment dat au oprit, brusc, schimbarile? De frica. Chiar nu vedeti ca sunteti batjocoriti in ultimul hal? Puneti intrebari stupide, va complaceti barfelor, si nu faceti nimic. Pai ce credeti, ca vine Fat Frumos sa va salveze? In executivul de la Transelectrica au fost numai cioace, acum sunt numai hoti, dar prosti.

La intrebarile “de ce nu mai scriu”, eu ziceam “soptesc” nu imi este teama. Simplu: nu fac “afaceri” cu Transelectrica” si in speta in Romania. Cu cine? Cu Baicusi, care te intreba “mie ce imi este”, cu Voicu, care, prin furt si delapidari, si-a cumparat posturile, prin binevointa si sustinerea lui Boureanu, apoi a lui Videanu, prin directorul de la Oltchim (de ce credeti ca Baicusi ii sufla in fund?). Sunt informatii logice. Apoi, in Electrica, cu cine sa discuti, cu un ospatar, care e pus director general la Electrica Transilvania (cand am auzit m-a apucat durerea de cap). Cu cine sa faci afaceri?

Daca voi face vreodata afaceri in Romania (caci oameni capabil mai sunt, bine pregatiti, cinstiti, seriosi), apoi fereasca D-zeu sa vina vreun gutan politic sa atenteze la munca mea prin operatii comerciale numite “spaga”, ca-i zbor creierii.

Puneti cap la cap informatiile pe care le gasiti pe internet. Spre exemplu, urmatorul articol ce va spune?:

Transelectrica are legaturi dubioase cu firmele unor generali SRI in rezerva, fosti ofiteri de securitate si fii de activisti de partid.

Asa se explica cum un consortiu din trei firme de montarea sistemelor de securitate (UTI Systems, Polystart Security si Helinick) a castigat contracte in valoare de 55 de milioane de euro, dupa ce, la sapte licitatii din noua, a fost singurul care a depus oferte. EVZ dezvaluie in editia de marti ca aceste contracte, semnate in 2008, sunt destinate dotarii a zeci de obiective ale Transelectrica cu sisteme electronice de alerta si supraveghere si sunt printre cele mai mari incheiate vreodata pentru securizarea unei companii de stat. In spatele acestor contracte sta societatea Rasirom, o regie a SRI, care acorda consultanta Transelectrica. Relatia dintre Rasirom si Transelectrica a inceput in 2005, cand sef la Rasirom era generalul SRI Nicolae Ionescu, iar sotia lui era director financiar la Transelectrica. Trebuie mentionat ca Rasirom deruleaza in paralel si afaceri cu UTI Systems, membra a grupului UTI, patronat de miliardarul Tiberiu Urdareanu. In calitate de consultant al Transelectrica, Rasirom a intocmit caietele de sarcini, studiile de fezabilitate si proiectele tehnice care au precedat licitatiile de 55 de milioane de euro. O parte din serviciile de consultanta pe care Rasirom le-a acordat Transelectrica au fost realizate de Asset Electronic, firma patronata de doi generali SRI in rezerva. Legatura dintre Asset Electronic si Rasirom depaseste cadrul institutional. Unul dintre cei doi patroni ai Asset Electronic, Constantin Horobet, a fost directorul fondator al regiei SRI pe care a condus-o timp de zece ani. Horobet a fost secretar cu probleme de propaganda si prim-secretar la UTC Vaslui, instructor al CC al PCR si secretar pentru probleme organizatorice la Comitetul Judetean Satu-Mare. Celalalt, Gheorghe Mircescu, a fost director tehnic al Institutului pentru Tehnologie Avansata din cadrul aceluiasi SRI. Si la UTI activeaza multi oameni din vechea garda. Patronul este maiorul (r) Tiberiu Urdareanu, este fiul generalului Tiberiu S. Urdareanu, fost sef al Comandamentului Trupelor de Tancuri si Auto in vremea comunismului. Generalul Vasile Ionel, fostul sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane, lucreaza tot pentru grupul UTI, in trecut el a fost consilierul prezidential al lui Ion Iliescu, dupa ce a ocupat diferite functii-cheie in armata regimului ceausist. Pentru grupul UTI a prestat si fostul sef al STS, generalul Tudor Tanase, personaj controversat, de numele caruia se leaga mai multe scandaluri de coruptie si suspiciuni de politie politica. Tanase a fost directorul UTI Systems, firma care a instalat sisteme integrate de securitate la centrala nucleara de la Cernavoda. Partener cu Urdareanu este si generalul MApN Dumitru Aelenei – administrator la UTI Trading SRL si actionar indirect la ICE Felix, fosta intreprindere de calculatoare a Securitatii.

Si multe altele asemanatoare. Unii vin altii pleaca, dar tot in “familie” raman afacerile. Sunt tot fostii si actualii securisti de la 89. De ce credeti ca majoritatea oamenilor de buna credinta au plecat si pleaca afara? Cei care au ramas sunt batjocoriti. Ia puneti voi mana si uniti-va! Nu mai asteptati sa vi se fure identitatea. Incepeti cu a va pune lider sindical de-al vostru, nu de-ai lor, dati putere prin vocea voastra sindicatelor, si apoi o sa vedeti. Nu mai credeti in emisiunile de spalare de creieri al diferitelor posturi TV. Dati cu ei jos, omoratii, castigati-va drepturile umane, identitatea.

Va urez numai bine!

Alte minuni al lumii


Expresia „cele 7 minuni ale lumii” s-a impamantenit in constiinta maselor sub forma acelor realizari ingineresti de exceptie din lumea antica, stereotip ce i-a privat pe multi de descoperirea, fie ea si pe hartie sau pe ecranului computerului, a celorlalte „minuni” create de-a lungul timpului de om sau de natura. Demersul nostru este acela de a va aduce in fata 10 destinatii despre a caror existenta, cei mai multi dintre noi, nici macar nu aflasera vreodata, 10 destinatii uluitoare ce ar merita oricand o pozitie fruntasa pe lista celor mai frumoase locuri de pe Pamant.

Terasele de orez din Banaue – Filipine

Terasele de orez din Banaue au cel putin 2000 de ani vechime si au fost sapate pe coastele muntilor filipinezi de catre stramosii localnicilor de astazi. Filipinezii le mai numesc si “A opta minune a lumii”, termen deloc exagerat daca ne gandim ca totul a fost realizat cu un minim de echipament si utilaje, in cea mai mare parte fiind construite manual. Situate la o altitudine de circa 1500 de metri, terasele de orez acopera o suprafata uimitoare de 10.360 de kilometri patrati si inca sunt irigate de un sistem ingenios ce s-a pastrat din Antichitate. Se spune ca daca toate trepetele teraselor ar fi puse cap la cap, lungimea lor ar egala jumatate din lungimea Ecuatorului. Localnicii le folosesc si astazi pentru a planta orez si legume, iar lucrarile de consolidare si intretinere a teraselor au loc in fiecare an din cauza eroziunii puternice. Terasele de orez din Banaue au fost incluse in patrimoniul UNESCO in anul 1995.

Sigiriya – Sri Lanka

Sigiriya, sau Stanca Leului, este o fortareata antica sapata pe varful unei stanci uriase din centrul districtului Matale din Sri Lanka. Chiar daca doar ruinele mai amintesc de gloria de odinioara a fortaretei, stanca inca este inconjurata de reteaua de gradini, rezervoare de apa si structuri adiacente unei asemenea constructii. Una dintre cele mai populare atractii ale anticei fortarete o reprezinta frescele ce acopera intregul perete vetic al cetatii. Intinse pe o suprafata lunga de 140 de metri si inalta de 40 metri, ele sunt considerate unice, atat ca stil cat si ca mod de realizare. Fortareata a fost construita in timpul regelui Kassapa (477 – 495 d.Hr.) si a intrat inca din anul 1982 in patrimoniul UNESCO. Sigiriya a fost locuita inca din preistorie, ea devenind loc sfant al preotilor budisti inca din secolul al V-lea i.Hr.

Turnul lui Hercule – Spania

Turnul lui Hercule (Torre de Hercules) este un stravechi far roman situat pe o peninsula, la doar 1,5 kilometri de orasul La Coruna, Spania. Insusi numele de Corunna se spune ca deriva de la vechile coloane (columna) romane din zona. Farul are 55 de metri inaltime si peste 1900 de ani vechime. A fost reamenajat in anul 1791 si este cel mai vechi far roman din lume aflat inca in functiune. In acelasi timp, Turnul lui Hercule este al doilea far ca marime din Spania. Din anul 2009 a fost inclus pe lista monumentelor aflate in patrimoniul UNESCO.

Torun – Polonia

Cei care indragesc turismul in locuri incarcate de istorie, pot gasi la Torun destinatia ideala pentru acest gen de calatorii. Oras natal al lui Nicolaus Copernic, Torun isi pastreaza inca aspectul medieval fapt ce atrage an de an zeci de mii de turisti. Situat pe malul Vistulei, in nordul Poloniei, orasul are o vechime impresionanta, dovezile arheologice aratand ca zona era locuita inca din anul 1100 i.Hr. Totusi, primul fort si primele constructii cu adevarat durabile au fost ridicate in secolele VII-XIII. In aceeasi perioada, mai precis intre anii 1230-1231, ordinul Cavalerilor Teutoni a finantat ridicarea unui castel in imediata vecinatate a localitatii. Cinci decenii mai tarziu, orasul atinsese deja zidurile cetatii, aceasta devenind parte a Torun-ului si, impreuna, au intrat in Liga Hanseatica, ceea ce a dus la transformarea asezarii intr-un important centru comercial medieval. Dupa cum lesne se poate observa si din fotografii, infatisarea Toron-ului nu difera cu mult de cea de acum opt secole.

Pesterile Ajanta – India

Pesterile Ajanta din Maharastra, India, dateaza din secolul al V-lea i.Hr. si contin picturi si sculpturi considerate varfuri ale artei religioase budiste. Ele au fost abandonate de catre creatorii lor in anul 480 d.Hr., ramanand in urmatorii 1300 de ani complet uitate pana si de localnici. In primavara anul 1819, insa, un ofiter britanic aflat la vanatoare de tigri in India a patruns intamplator intr-una dintre grotele artificiale acoperite complet de vegetatia luxurianta. Desi devenisera un loc in care se mai refugiau numai pasarile, liliecii si animalele de mici dimensiuni, pesterile au revenit atunci in atentia publicului international mai puternic ca niciodata. Din anul 1982, pesterile Ajanta au intra in patrimoniul UNESCO. Una dintre atractiile neobisnuite, si de data mai recenta, este chiar semnatura ofiterului britanic, John Smith, inca vizibila pe unul dintre peretii pesterii.

Biblioteca lui Celsus – Turcia

A fost construita in anul 135 d.Hr. in memoria lui Tiberius Julius Celsus Polemaeanus, un popular consul roman din anul 92 si guvernator al Asiei din anul 115, chiar de catre fiul acestuia, Gaius Julius Aquila. Biblioteca si urias mormant al lui Celsus, monumentul a pastrat intre zidurile sale peste 12.000 de manuscrise de o valoare inestimabila. Este cu atat mai neobisnuit cu cat romanii nu isi ingropau mortii in biblioteci (nu o faceau nici macar intre zidurile oraselor), ceea ce nu face decat sa sublinieze inalta apreciere de care se bucura eruditul Celsus Polemaeanus. In acelasi timp, este dovada faptului ca romanii erau dornici sa isi extinda cultura in toate colturile imperiului, numai un astfel de argument putand explica ridicarea in Asia Mica a uneia dintre cele mai impunatoare biblioteci din toata istoria Romei. Reamenajata, fatada cladirii este un exemplu graitor al frumusetii arhitecturii publice romane. Imaginea aceleiasi fatade a fost imprimata pe una dintre fetele vechii bancnote de 20 de milioane de lire turcesti (intre 2001 – 2005), fiind apoi preluata pe bancnota noua de 20 de lire.

Nessebar – Bulgaria

Construit pe vechile ruine ale asezarii trace Mesambria si situat intre Varna (100 km.) si Burgas (35 km.), Nessebar este unul dintre cele mai vechi orase ale Europei, cu o istorie continua ce se intinde pe aproape 3200 de ani. Denumita si Perla Marii Negre, mica asezare este situata pe o insula de 350 pe 800 de metri, legata de tarmul continental printr-un dig. La Nessebar inca sunt locuite cladirile de lemn, tipic marinaresti, ale vechilor pescari greci si bulgari, fapt ce confera un plus de savoare unei localitati ce atrage an de an zeci de mii de turisti. Pe langa aspectul sau medieval si monumentele ce dateaza inca din primele secole de dupa Hristos, Nessebar se bucura de una dintre cele mai frumoase plaje de la Marea Neagra, nisipul extrem de fin fiind deja celebru printre amatorii de plimbari romantice la malul marii. Mica localitatea bulgareasca, cu doar 10.000 de locuitori, a intrat in patrimoniul UNESCO inca din anul 1983.

Bagan – Myanmar

Bagan, denumit pe vremuri si Pagan, este un urias oras medieval burmez, situat in centrul Myanmarului, in districtul Mandalay. Pe numele sau originar, Arimaddanapura sau Arimaddana, Bagan a fost construit intre anii 1000 si 1200 d.Hr. si a fost, de-a lungul timpului, capitala mai multor regate burmeze. In prezent, un scandal urias se leaga de stravechea asezare din Myanmar, asta ca urmare a refuzului UNESCO de a introduce unul dintre cele mai frumoase si mai bine pastrate orase medievale in patrimoniul acestei prestigioase organizatii. Motivatia reprezentantilor UNESCO a fost aceea ca juntele militare din Myanmar au inlocuit multe dintre constructiile originale cu unele noi, ce nu au legatura cu Primull Regat Burmez, fapt dezmintit de autoritatile din Myanmar. Mai mult, acestea din urma sustin ca decizia de a nu include Bagan in patrimoniul UNESCO tine strict de interesele politice din zona.

Leptis Magna – Libia

Proeminent oras din stravechiul Imperiu Roman, Leptis Magna a fost abandonat in anul 650 de catre locuitorii sai, din cauza repetatelor atacuri berbere si ca urmare a cuceririi Tripolitaniei de catre arabi. Cu toate acestea, chiar daca doar ruinele mai amintesc de gloria sa de odinioara, Leptis Magna este inca in masura sa dea fiori celor ce il viziteaza. Ruinele se afla la circa 130 de kilometri est de Tripoli si sunt catalogate si astazi drept unele dintre cele mai frumoase si mai impunatoare vestigii romane din bazinul mediteraneean. Orasul a fost fondat de catre fenicieni in jurul anului 1100 i.Hr, dar nu si-a atins maretia decat in momentul in care Cartagina a ajuns sa domine Marea Mediterana. A devenit parte a Imperiul Roman in anul 146 i.Hr., fiind apoi cucerit de catre vandalii lui Genseric in anul 439. Recucerit de generalul bizantin Belizarie in anul 543, Leptis Magna a devenit imediat capitala provinciei Imperiului Bizantin. Situl a devenit parte a patrimoniul UNESCO inca din anul 1982.

Valea Florilor din Himalaya – India

Aproape inaccesibila turistilor din cauza altitudinii ridicate la care se afla si a distantei uriase fata de cea mai apropiata localitate, Ghangaria (aproape 8 ore de urcat pe versantul himalayan), Valea Florilor a fost si este considerata unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pamant. Prezenta inclusiv in mitologia hindusa, ea a fost redescoperita publicului international in anul 1931, atunci cand un alpinist britanic, Frank S. Smythe, a ajuns intamplator la marginea uriasei gradini naturale. Sute de flori salbatice, cu tot atatea culori diferite, acopera complet aceasta depresiune din Himalaya, creand un spectacol ce iti taie respiratia. In prezent, Valea Florilor face parte din Parcul National Nanda Devi (parc ce acopera o suprafata de peste 85.000 de kilometri patrati) si a fost inclusa, in anul 1988, in patrimoniul UNESCO. Localnicii sunt convinsi si astazi ca valea este locul in care inca salasluiesc zanele si spiridusii.

Nicolae Grigorescu


Se spune: “Daca România ar fi disparut dupa un cataclism cosmic, tara ar fi putut fi reconstituita folosind numai pânzele lui Grigorescu”. Nicolae Grigorescu a fost socotit un simplu imitator al picturii franceze: un pastisor de rând, atitudine absolut explicabila în acea “epoca” a picturii române. Tocmai de aceea, pentru a-i “judeca” opera, vom realiza o transpunere în mediul autorului, vom percepe lucrarile sale prin prisma operei sale, toate acestea oprindu-ne demersul de la o posibila nedreptate. Pâna la el pictura se afla “într-o stare de iconarie artificiala” (Barbu Delavrancea), fiind dominata de neoclasicismul cu tenta romantica a lui Theodor Aman, arta lui Gheorghe Tatarescu, ambii cu importante studii teoretice si cu reusite în portretistica si în pictura istorica. Ca un raspuns la gustul îndoielnic la picturii românesti, Gheorghe Tatarescu influentat de studiile facute la Roma, de tablourile lui Raphael, va realiza un tablou, celebru astazi prin mesajul bine exprimat, România e reprezentata de femei tânara care se ridica si lânga ea sta un înger care cu o mâna îi îndeparteaza voalul ce-i acopera capul iar cu cealalta îi arata religia. Poza femeii ce personifica tara si simbolul “voalului” – metaforic suge-rând orbirea – sugereaza chemarea la viata.

Românii au trait mult timp sub imperiul unei adânci întunecimi în privinta reprezentarii frumosului. Astfel, picturii academiste ce se va axa pe religie sau istorie” figura umana fiind reprezentata în maniera rigida, încremenita, i se va opune prin Nicolae Grigorescu o arta vie bazata pe viata de toate zilele ale omului simplu.

Grigorescu afirma chiar în legatura cu acest aspect, al punerii, al aducerii în prim plan a simplitatii, a faptelor comune: “Sunt fecior de taran si ma mândresc cu aceasta” (1838, 15 mai) ca mai târziu un critic de arta, Arsène Alexandre sa-l numeasca în ziarul “L’Événement”: “E un modest, un muncitor neobosit, un om ce nu stie ce e reclama”.

 De altfel, primele sale creatii si le-a vândut într-un târg dupa ce la 10 ani intra ucenic în atelierul pictorului Anton Chladec, ceh de origine. Desi în atelierul lui Anton Chladec învata doar “retete”, mai târziu va razbate tot mai bine conturata o nota personala. Stie deja sa construiasca o figura din lumini si umbre, “sa exprime prin tranzactii delicate, nuantele cele mai fine ale vietii launtrice” (Mircea Popescu).
Remarcabile sunt calitatile sale de a individualiza un chip uman, de a utiliza într-o maniera superioara culorile.
Dupa obtinerea unei burse în Paris, (bucurie adusa de vizita lui Mihail Kogalniceanu la manastirea Agapia), în 1861 se înscrie la “Scoala de bele-arte” unde va parasi apoi atelierele pentru atmosfera lipsita de orizont si de viata. Va studia pâna si în muzeul Luvrului, apropiindu-se de marii pictori în a caror opera se regaseau tendintele înnoitoare ale epocii. Se ca orienta astfel catre artisti realisti (Géricault de ex.) ce lucrau în jurul padurii Fontainebleau si în satul Barbizon. Alaturi de acestia, Nicolae Grigorescu se va obisnui sa realizeze lucrari în aer liber. Si-a îndreptat atentia catre viata oamenilor de la sat, spre peisaje din natura. De aici pornesc toate tablourile ce au în prim plan chipurile de oameni din popor surprinsi în momente de zi cu zi, în mediul casnic, în timpul muncii, în natura (“Batrâna cu gâstele”, “Batrâna cârpuind”, “Mocanul”). Intra în nebanuite amanunte, avea însusirea de a asimila . Chiar Theodor Aman recunoscuse geniul tânarului pictor, e înrâurit de noua viziune a lui Grigorescu, dovada fiind tematica viitoarelor sale tablouri (peisaje în aer liber, teme satesti) desi Theodor Aman întrerupe conceptia academica demodata, desi era departe de gândirea libera, spontana a lui Grigorescu. Ucenicii lui Th. Aman – adevarati epigoni ai Renasterii – datorita respectarii principiilor antichitatii, omiteau idealurile epocii în care traiau; îndreptându-se spre valorile consacrate (reprezentantii unei arte deja formata) se îndreptau de realitate si de curentele novatoare. N. Grigorescu se rupe de aceasta traditie, respinge idealurile necongruente cu epoca sa, militând pentru o pictura vie, pentru peisaje de tara, vine sa tulbure “domnia” academicienilor profesori de la “Scoala de bele-arte”.În toate tablourile sale a reusit sa surprinda o multime de aspecte duioase, de sarbatoare, triste, mizere: bordeie saracacioase, femei trudite, tigani deprimati, cersetori, tarani obositi. El îsi alege motivul dar nu îl idealizeaza; eu un poet al penelului fara însa a poetiza, nu a ocolit, nu a trecut peste aspectele explodarii muncii taranilor (“Taran de la munte”, “Taranca cu marama”, “Fetita cu basma rosie”, “Taranca voioasa”, “Cioban cu oi”). Acest nou, simplu nu putea sa nu se fi impus atentiei. Spre deosebire de canoanele deprinse de la mesterii straini adusi la noi în tara sau de la scolile de arta de traditie din strainatate, pictura lui N. Grigorescu e prin excelenta noua datorita apropierii (mai mult decât oricare dintre predecesorii sai) de oameni, de natura. Si-a ales cu sinceritate mediul anexat firii sale, climatul prielnic formarii lui – poporul – ce respira viata, caldura,noblete.
Cu cât înainteaza în vârsta, paleta sa se simplifica, armoniile dalbe, fumurii, paloarea mata, cretoasa iau locul jocului de culori din primele faze ale creatiei sale. Apare o oarecare monotonie în alegerea subiectelor; desi chiar el spune : “Repetitia în arta? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu – caci toate lucrurile frumoase sunt vii – privindu-l numai o data si numai dintr-un punct de vedere, crede ca l-a vazut destul! Nici o floare nu e repetitie. Nici o unda de lumina!”. Daca s-a resimtit o oarecare influenta în tematica tablourilor lui Theodor Aman, înrâuri-rea ce s-a exercitat asupra lui Ion Andreescu (caruia i-a realizat un tablou în care chiar Andreescu e protagonistul), Stefan Luchian, Gheorghe Petrascu a fost evidenta. Când admiri prea mult, tinzi sa imiti, sa te apropii tot mai mult de idealul tau. Stefan Luchian a învatat absolut tot ce stia de la Nicolae Grigorescu. Fugea de la cursurile lui Aman si Tatarescu, admirând tablourile lui Grigorescu.
Grigorescu vedea lumea în pete de lumina, de culoare, lumina având rolul primordial în opera sa, adevarata protagonista.
Vorbea la un moment dat de unicitatea culorilor în clipa în care au fost ele surprinse: “Pâna sa le ispravesti fuge viata din ele. Toate-ti fug. Fuge expresia lucrurilor, fuge lumina si, ceea ce e mai important, fuge fragezimea sentimentului tau, privirea, dispozitia sufletului tau de atunci, cu care n-ai sa te mai întâlnesti nici o data”.

BORDEI IN PADURE

CAR CU BOI 2

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

CAR CU PATRU BOI

Nicolae Grigorescu se naște în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.

CIOBAN

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.

FATA CU TULPAN

Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air“, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor. În cadrul “Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena.

ARTILERISTI IN MARS

În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904.

FETE LUCRAND LA POARTA

Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

FETITA CU BASMA ROSIE

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.

HAN

HANUL DE LA ORATII

Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții, și, deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi și după dispariția artistului. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat, creația sa inaugurînd astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.

IN AMURG CARE CU BOI

INTOARCEREA DE LA PASCUT

Alexandru Vlahuță:

Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…

LOGOFETEASA

MARGARITE

Henri Focillon:

Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa… Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. …El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa.

NATURA MOARTA CU SITARI

PE MALUL SIRETULUI

PE VARF DE MUNTE

Camil Ressu: 

Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mișcătoare, monotone ca și în ritmul doinei, grația spiritului și fanteziei. Opera lui ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru.

PEISAJ DE PADURE

RODICA LA PARAU

TARANCA DE LA MUNTE

ULCICA CU FLORI

P.S.  O particica din sufletul roman, uitat, ce devenim oare?

Concluzii: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-08-26/reportajacasa-la-nicolae-grigorescu.html

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.